Diplomatul Ciprian Mihali: „România este o ţară împotmolită exact aşa cum este şi mintea celor care o conduc“

Ciprian Mihali FOTO Arhivă personală

După ce timp de patru ani a slujit România ca ambasador în Senegal, profesorul universitar Ciprian Mihali a primit recent un nou mandat la Agenţia Universitară a Francofoniei, conducând Direcţia Regională pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles.

Profesorul universitar Ciprian Mihali, în vârstă de 51 de ani, a părăsit lumea Africii subsahariene pentru inima francofoniei universitare. Din postura de director pentru Europa de Vest al Agenţiei Universitare a Francofoniei la Bruxelles, ne vorbeşte despre . În interviul pentru „Weekend Adevărul“ vorbeşte despre cariera sa, despre diverse sisteme de învăţământ, despre diplomaţie şi despre o Românie bolnavă.

„Weekend Adevărul“: Unde v-aţi făcut primele studii? 

Prof. univ. Ciprian Mihali: M-am născut într-o zi de miercuri din anul 1967, la Baia Mare. După studiile obligatorii la Liceul numit vremelnic „Industrial nr. 9“, fost Pedagogic, viitor Colegiu Naţional „Mihai Eminescu“ din Baia Mare, în preajma şi sub călăuzirea unor profesori minunaţi între anii 1981 şi 1985, am urmat Filosofia la Universitatea „Babeş-Bolyai“ din Cluj. Am făcut cinci semestre de filosofie sistematică înainte de Revoluţie şi cinci semestre de filosofie haotică, dar nu mai puţin pasionantă, din ianuarie 1990 până în iunie 1992. 

V-aţi dat doctoratul? În ce domeniu?

La teza de doctorat am lucrat şapte ani, într-o formulă de dublă coordonare, la Universităţile din Cluj-Napoca şi din Strasbourg, teză pe care am susţinut-o la 1 aprilie 2000, la Cluj, în faţa unui juriu româno-francez şi a unei săli neaşteptat de pline de colegi şi de prieteni. În faţa mea se aflau unul dintre cei mai mari filosofi pe care i-a dat cultura franceză la sfârşitul veacului trecut, Jean-Luc Nancy, doi distinşti profesori universitari români şi un filosof-rector-ministru român, al cărui telefon nu a încetat să sune de-a lungul întregii susţineri, dovadă că era un om important. 

„Fiinţa“ şi „libertatea“ în viaţa de zi cu zi

Despre ce era teza?

Teza de doctorat era despre ce înseamnă viaţa cotidiană pentru filosofie. Adică dincolo de marile concepte ale filosofiei, „fiinţa“, „neantul“, „adevărul“, „binele“, „libertatea“, am vrut să ştiu în ce măsură filosofii din toate timpurile au ştiut să integreze în gândirea lor viaţa de zi cu zi, banalitatea, rutina, monotonia, şi dacă toate acestea aveau un sens sau erau, dimpotrivă ceva de dispreţuit şi de depăşit spre ceva înălţător. 

La catedră cât aţi stat?
 

Între 1992 şi 2012 am predat, vreme de patruzeci de semestre, la Departamentul de Filosofie al Universitatăţii „Babeş-Bolyai“ din Cluj-Napoca, unde am ţinut cursuri de filosofie contemporană mai ales, dar şi de teorii ale limbajului, teorii ale spaţiului, de multe ori cu trimitere la biologie, la drept, la ştiinţele sociale sau politice. Am fost binecuvântat cu studenţi extraordinari, unii mai mari ca mine, la începuturi, pentru ca spre final să aibă vârsta copiilor mei. Am avut şansa, de asemenea, să fiu invitat să predau vreo zece ani la Universitatea de Arhitectură şi Urbanism „Ion Mincu“ din Bucureşti, întâi la master, apoi la şcoala doctorală, ani grei şi frumoşi, ani de descoperiri formidabile alături de profesioniştii arhitecturii din România. Am fost profesor şi cercetător invitat la Paris, Strasbourg, Nisa, Lyon, Lille, am făcut o mulţime de acorduri interuniversitare cu parteneri din Franţa.

Prima asociaţie de cercetători francofoni 

În paralel cu activitatea la catedră, în ce proiecte v-aţi mai implicat?
 

În tot acest timp, m-am ocupat şi de multe alte lucruri. De exemplu, în anii ’90 am creat, împreună cu mai mulţi colegi de generaţie de la Bucureşti, Iaşi, Timişoara şi Cluj-Napoca, prima asociaţie de cercetători francofoni, ARCHES, care a funcţionat vreo cincisprezece ani şi din rândurile căreia s-au ales în timp mulţi profesori universitari în ţară şi în lume, ambasadori, parlamentari sau miniştri. În anii 2000, reţeaua s-a deschis spre alte ţări şi a devenit europeană, transformându-se într-o organizaţie care cuprinde şi în prezent peste 25 de universităţi din Europa. Începând cu 2003, am fost solicitat de Agenţia Universitară a Francofoniei - AUF, ca expert pentru ştiinţele umane şi sociale în Europa centrală şi orientală şi am lucrat regulat cu AUF până în 2012. Din această postură am avut şansa să fac vreo 15 misiuni în Africa, să lucrez îndeaproape şi neîncetat cu colegi francofoni africani, şi să dobândesc astfel o cunoaştere destul de bună a societăţilor şi culturilor africane. 

I-a tradus pe Foucault şi Baudrillard 

A scris şase cărţi, dintre care două despre spaţiul public şi despre identitatea urbană. „Le-am scris împreună cu bunul meu prieten şi complice intelectual, arhitectul Augustin Ioan. Am coordonat tot atâtea volume colective, dar mai ales am fost încântat să traduc vreo 25 de cărţi ale unor mari autori, precum Jean-François Lyotard, Michel Foucault, Jacques Derrida, Jean Baudrillard, dar şi din două mari spirite ale Africii contemporane, Souleymane Bachir Diagne şi Achile Mbembe. „Munca diplomatică într-o ambasadă cu doar trei colegi pentru opt ţări şi o suprafaţă cât aproape toată Europa era fără sfârşit“.

Cum a început aventura în Africa?

Am devenit oficial ambasador în Senegal în iunie 2012, dar am fost propus şi validat în această funcţie în toamna anului 2011. Teodor Baconschi, pe atunci ministru de Externe, a avut inspiraţia să împrospăteze corpul diplomatic al României cu câţiva neofiţi provenind din lumea academică. 

Care era climatul politic când aţi ajuns acolo?

Am ajuns în Senegal imediat după venirea la putere a noului preşedinte, Macky Sall, într-un moment în care o ţară cu tradiţie de stabilitate politică a evitat la limită o catastrofă care ar fi avut loc prin eventuala realegere pentru un al treilea mandat al unui preşedinte care abuzase de puterea sa şi preluase controlul asupra unor instituţii importante. O ţară care a reafirmat astfel o opţiune fermă pentru democraţie şi stat de drept, asupra căreia presiunea aşteptărilor şi speranţelor a fost uriaşă, într-un context regional şi continental foarte tulbure, cu o lovitură de stat în Guineea, cu rănile deschise ale războiului civil în Coasta de Fildeş, cu ameninţarea islamistă în Mali, cu dictatura absurdă din Gambia, iar mai apoi cu o altă lovitură de stat, în Burkina Faso. 

Cum au fost cei patru ani petrecuţi în Senegal? Ce v-a emoţionat? Ce v-a marcat?

Au fost ani intenşi, frumoşi şi epuizanţi. Intenşi, pentru că munca diplomatică într-o ambasadă cu doar trei colegi pentru opt ţări şi o suprafaţă cât aproape toată Europa era fără sfârşit. Din cauza deficitului de personal, pe lângă funcţia de reprezentare, am fost şi contabil, şi informatician, şi administrator şi secretar, am făcut de toate pentru a impulsiona relaţia cu Africa de Vest şi pentru a răspunde demn imaginii foarte bune pe care africanii o au despre România. Tradiţia schimburilor academice din anii ’80, care au adus în universităţile româneşti mii de studenţi africani, precum şi statutul de ţară membră a Uniunii Europene şi a Organizaţiei internaţionale a Francofoniei fac ca, până azi, ţara noastră să se bucure de un capital de imagine pozitiv unic în lume, pe care nu a ştiut, nu a putut sau nu a vrut să-l exploateze aşa cum se cuvine în folosul său. 

Vizita eşuată a preşedintelui senegalez în România

Cu v-aţi terminat mandatul?

Am fost rechemat de la misiune exact în momentul în care pregăteam prima vizită a unui şef de stat african în România după 35 de ani: dacă informaţiile mele sunt corecte, după Leopold Sédar Senghor, în 1981, niciun alt şef de stat african, sau cel puţin senegalez, nu a venit în România în vizită oficială de stat. Trec aici peste prezenţa unor şefi de stat africani la Sommet-ul Francofoniei din 2006 de la Bucureşti. Rechemarea mea, coroborată cu lentoarea sosirii la post a succesoarei mele, precum şi cu nişte încurcături diplomatico-economice, a făcut ca efortul de doi ani să se spulbere, iar vizita în România să fie nu doar amânată, ci, practic, anulată. În schimb, vizita preşedintelui Senegalului în regiune, la Varşovia, a avut loc la datele prevăzute. 

Despre oamenii de acolo ce ne puteţi spune?

Dincolo de avatarurile vieţii diplomatice, am avut şansa de a descoperi o ţară nemaipomenită, cu oamenii ei ospitalieri, mereu veseli, mereu gata să cânte şi să danseze, mereu generoşi şi săritori. A fost „une joie de vivre“ pe care nu am întâlnit-o nicăieri în altă parte în lume şi de care te molipseşti sub soarele subsaharian care, de altfel, te topeşte trei sute de zile pe an. 

Directorul direcţiei care acoperă 200 de universităţi

Ce a urmat după Africa?

În vara aceluiaşi an, 2016, am fost invitat de colegi şi prieteni din Francofonie să mă alătur din nou Agenţiei Universitare a Francofoniei care, abia trecută printr-o reformă internă, se lansa într-o strategie ambiţioasă de acţiune internaţională. După o candidatură scrisă şi un interviu în faţa unei comisii ştiinţifice conduse de rector, mi s-a propus să preiau conducerea Direcţiei Regionale pentru Europa de Vest a Agenţiei, cu sediul la Bruxelles. Această direcţie acoperă practic peste 200 dintre cele aproape 900 de universităţi membre ale AUF, în ţări precum Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg, Portugalia, Spania, Italia. Profilul academic şi experienţa diplomatică s-au dovedit argumente decisive pentru numirea într-un post de reprezentare a francofoniei universitare pe lângă instituţiile europene de la Bruxelles. 

În ce constă activitatea agenţiei?

Munca mea constă, pe de o parte, în explorarea posibilităţilor de cooperare între universităţile din Europa de Vest şi cele din restul lumii, cu deosebire din Africa, din Asia de Sud-Est şi din Europa centrală şi orientală, cooperare care vizează în primul rând consolidarea capacităţilor instituţionale ale universităţilor zise din „Sud“, precum şi intensificarea schimburilor de profesori şi studenţi între universităţile şi instituţiile de cercetare din diferitele regiuni ale lumii. Gestionăm la Bruxelles schimburile de profesori şi studenţi între universităţile francofone din Europa de Vest – Franţa, Belgia, Elveţia, Luxemburg, mai ales – şi universităţi din celelalte regiuni ale lumii. Astfel, încurajăm studenţii occidentali să efectueze stagii profesionale sau de cercetare în ţări arabe, africane sau asiatice, să plece în descoperirea unor alte realităţi economice, politice şi culturale. În acelaşi fel, într-un amplu program de finanţare a manifestărilor ştiinţifice prin care ajutăm profesorii şi cercetătorii din universităţi din „Sud“ să participe la colocvii, seminarii sau conferinţe internaţionale care au loc în ţările europene. În afara acestor programe recurente, iniţiem împreună cu universităţi occidentale proiecte mai complexe, cum ar fi crearea primei reţele intraafricane de facultăţi de arhitectură, urbanism, peisagistică şi patrimoniu. Contribuim, printr-o finanţare europeană, la crearea primului institut de cercetări în ştiinţe sociale din Cambodgia. 

Consorţiu pentru securitatea alimentară în Africa

Care este proiectul cu care vă mândriţi cel mai mult?

Am creat un consorţiu de universităţi europene şi africane care lucrează pentru ameliorarea securităţii alimentare în trei ţări de pe continentul african: Maroc, Senegal şi Republica Democrată Congo. În afară de aceste iniţiative, suntem într-un dialog permanent cu universităţile pentru a prelua iniţiativele lor şi a le transforma în programe solide care pot ajuta profesorii şi studenţii francofoni din lume. Chiar în aceste zile punem pe picioare un plan de acţiune pe chestiuni legate de handicap şi cetăţenie în universităţile francofone: de la accesul studenţilor cu handicap la studii şi mobilităţi, până la aspecte ce ţin de inserţia lor pe piaţa muncii, de discriminare sau de respectare a demnităţii umane. 

Colaboraţi cu mediul de afaceri?

În Europa de Vest încheiem parteneriate majore între AUF şi mari corporaţii internaţionale, până la reţele de antreprenori, de oameni de afaceri sau de responsabili instituţionali, guvernamentali şi administrativi. Aceste acorduri, bunăoară cu reţeaua mondială de institute Pasteur, cu Fundaţia Orange, cu camere de comerţ naţionale, cu uniuni ale patronatelor etc., au darul de a orienta mai bine formarea profesională a studenţilor către o piaţă a muncii tot mai dinamică şi mai exigentă. Vrem să contribuim, la AUF, la îndepărtarea de imaginea şi practica universităţilor considerate „fabrici de şomeri“, practici prezente încă, din păcate, pe toate continentele, şi să însoţim profesorii şi studenţii să fie nu doar competenţi în domeniul lor, ci şi competitivi ştiinţific şi profesional, precum şi responsabili activ din punct de vedere social şi civic. 

„În Belgia, o Timişoreana e mai scumpă decât o Leffe, dar e de-a noastră“

Ce ne puteţi spune despre diaspora din Africa?

Prof. univ. Ciprian Mihali: Ca ambasador, am avut de-a face cu speciala diasporă românească din Africa: micile comunităţi româneşti din ţările africane, comunităţi care duc cu ele poveşti de viaţă dramatice. Este vorba, în multe cazuri, despre familii mixte, formate din foste studente românce îndrăgostite în anii ’80 sau ’90 de studenţi africani, pe care i-au urmat în ţările lor, în oprobiul familiilor care le-au renegat uneori şi chiar le-au interzis să se mai întoarcă în România. Poveştile de dragoste din tinereţea nebună prin căminele studenţeşti s-au transformat în istorii de viaţă, cu copii mulatri ataşaţi de o ţară îndepărtată, vorbind româneşte şi participând la orice eveniment organizat de ambasade sau de consulate, familii creştino-musulmane care au venit cu mic cu mare la ambasadă să umple sarmale pentru Ziua Naţională şi să guste un pahar de ţuică sau de vin românesc, care au călătorit uneori sute de kilometri ca să voteze sau să susţină echipa de fotbal a României... E vorba, cel puţin pentru vestul Africii, de o comunitate de câteva sute de persoane, poate un pic mai mult, care întâmpină greutăţi uriaşe pentru a fi recunoscută legal, care face eforturi uriaşe să beneficieze, conform legilor româneşti, de un certificat de naştere românesc, de un paşaport. Este o comunitate căreia statul român îi rămâne în continuare foarte dator.

Cele două extreme ale comunităţii române din Belgia

Despre comunitatea de români din Belgia ce ne puteţi spune? Cum arată ea?

Este o comunitate foarte eterogenă, poate una dintre cele mai  eterogene din Europa, formată la o extremitate din funcţionari şi angajaţi ai instituţiilor europene şi internaţionale, cu salarii şi un nivel de viaţă comparabil cu al europenilor înstăriţi, iar la cealaltă extremitate din muncitori pe şantiere, asistente sau femei de serviciu, cu salarii şi un nivel de viaţă comparabil cu cel al imigranţilor africani sau magrebieni. Între cele două extreme, studenţi, cercetători, avocaţi, ingineri, arhitecţi, profesori, dar şi multe prostituate, mulţi cerşetori. Este o comunitate activă, bine structurată, care organizează multe acţiuni şi evenimente, care dispune de una dintre cele mai mari pieţe de produse româneşti din Occident – Piaţa „Doi Boi“ –, care a stabilit locuri de întâlnire pentru muncitorii venind de la lucru pentru a bea o Timişoreană, adeseori mai scumpă decât o Leffe, dar e de-a noastră!, care organizează concerte de muzică clasică, dar şi de manele, petreceri câmpeneşti, dezbateri, lansări de carte, cursuri pentru copiii români, clase de copii români în şcoli etc. O mică Românie, formată, după unele estimări, din aproape 100.000 de persoane, reproducând cu o oarecare fidelitate pasiunile, gusturile şi opţiunile din ţară, dar şi frustrările, furiile şi luptele.

Mini-Româniile care plutesc în derivă prin lume

Adică?

Este o Românie asemenea tuturor celorlalte Românii fractale, nu paralele, ci rupte aleatoriu din România aceea pe care o tot visăm unită şi care se franjurează în mai multe mini-Românii plutind în derivă prin lume. În ciuda tuturor bucuriilor individuale, Româniile străine sunt străbătute de mari şi adânci tristeţi, de doruri şi dureri incomensurabile. Nimeni şi nimic din Occidentul oportunităţilor nu va putea şterge sentimentul tăios că aceşti oameni, cu milioanele, au fost de fapt alungaţi de la casele lor şi că oriunde s-ar afla în lume, şi-au părăsit ţara şi casa fără a mai ajunge vreodată la o altă „acasă“, fără ca întoarcerea la singurul „acasă“ autentic să mai fie vreodată posibil.

Cu ce sentimente vă întoarceţi în ţară?

Mă întorc o dată sau de două ori pe an în ţară cu gânduri foarte amestecate. Mai întâi, pentru că nu sunt plecat asemenea multora dintre compatrioţi, alungat de nevoi şi umilinţe. Am avut imensa onoare să reprezint România vreme de patru ani, aş mai face-o oricând pentru ţară, iar acum am un nou mandat multianual în prestigioasa reţea internaţională a francofoniei universitare. Din Africa subsahariană, cu a ei paletă de culori, între ocrul infinit al nisipurilor sahariene şi albastrul intens al oceanului, cu imposibilitatea de a opri ochiul în repere ferme, mă întorceam cu un dor special de verdele câmpurilor şi pădurilor româneşti, cu dorinţa de a odihni ochiul pe suprafeţele mărginite ale dealurilor şi munţilor. Aşa că patru veri la rând, în concediu, am bătut România, din Maramureş şi Bucovina până în Gorj sau în Apuseni, căutând răcoarea aceea a ierbii umede de dimineaţă pe care o ştiam din copilărie şi pe care am regăsit-o în toată splendoarea, bunăoară, pe Obcini sau la Sarmizegetusa. Mintea noastră operează uneori în contraste tari şi simplificări: în vremurile africane, contrastul tare era cel de culoare şi temperatură, dintre soarele arzător al savanei şi roua blândă a zorilor în Carpaţi. Sau dintre dificultăţile uriaşe ale vieţii cotidiene din Senegal şi facilităţile oferite de modernitatea românească.

Şi la Belgia cum vă raportaţi?

Ajuns în Belgia, percepţia se schimbă şi contrastul se mută între haosul care guvernează oraşele şi relaţiile interumane în România, agresivitatea absurdă şi încrâncenarea oamenilor, tristeţea din ochii lor şi, pe de altă parte, ordinea flamandă, transparenţa administrativă, calmul mediatic, relaxarea oamenilor de rând. Iar când părăsesc România, probabil că o fac asemenea multora dintre cei care pleacă: cu nostalgie şi cu uşurare deopotrivă. Cu bucuria că regăsesc firescul cel nou al vieţii de zi cu zi, dar şi cu inima strânsă că las în urmă ceva ce s-ar putea să nu mai fie acolo la întoarcere.

România: „o ţară împotmolită exact aşa cum împotmolită este şi mintea celor care o conduc“

Cum simţiţi că s-a schimbat România?

Aşa cum reuşesc să o percep acum, după mai bine de şase ani de absenţă, îmi pare că România s-a încrâncenat şi s-a împotmolit. Din când în când, ici şi colo, nu chiar peste tot, ai impresia că e ceva apăsător, ceva greu şi trist peste oameni, un soi de fatalism mioritic, ca şi cum nu ar mai fi nimic de făcut, ca şi cum nu se mai poate spera la nimic. Poate că ne e dat să trăim acum închiderea acelui orizont care s-a deschis neaşteptat de mult şi pe nepregătite în anii ’90, orizontul aşteptărilor, iluziilor şi speranţelor că totul e posibil. Iar după aproape treizeci de ani, în prezenţa unei clase politice catastrofale şi în absenţa unor personalităţi capabile să mobilizeze energiile, oamenii par resemnaţi: OK, asta a fost, a fost frumos, dar acum s-a terminat cu joaca şi visarea, realitatea cea crudă îşi ia revanşa. Senzaţia difuză, dar care revine periodic, este aceea că oamenii nu mai aşteaptă nimic – în afara unei măriri de salariu: fie sunt mulţumiţi cu ce au, fie sunt resemnaţi că nu pot avea altceva sau mai mult, fie, în sfârşit, îşi iau tălpăşiţa. Iar asta îi transformă în fiinţe vegetale, retrase în cochiliile lor confortabile, case şi maşini încăpătoare, malluri şi excursii, sau, când sunt smulşi din acest confort, bunăoară pe şosele, în brute faţă de alte brute care le ies în cale.

În ce fel vedeţi România împotmolită? 

Ei bine, este o ţară împotmolită exact aşa cum împotmolită este şi mintea celor care o conduc. Oamenii de rând ştiu că nu pot avea niciun fel de aşteptări de la guvernanţi şi, mai grav, că după atâtea experimente electorale eşuate, nu îi pot schimba. Şi abia aici găsim România paralelă: căci ce se întâmplă la televizor nu are nicio legătură cu viaţa reală a oamenilor. Şi atunci îşi întorc privirea de la talk-show-uri obscene întrerupte de reclame la medicamente împotriva diareei şi infecţiilor vaginale şi se ocupă de viaţa lor şi a familiilor lor, învaţă să supravieţuiască în absurdul birocratic al unui stat fără minte şi fără viziune. Iar când nu mai pot, îşi vând casa şi se mută cu totul în străinătate, oriunde văd cu ochii, doar să scape.

„Răul evaluării începe foarte devreme, într-un sistem şcolar obsedat de note şi de ierarhii“

Care sunt cele mai mari probleme ale sistemului românesc de învăţământ? 

Cred că una dintre problemele transversale şi durabile ale sistemului românesc de învăţământ – şi care s-a transmis întregii societăţi – este pervertirea oricărei forme de evaluare şi selecţie, falsificarea oricărei diplome posibile. Aşa cum vedem că arată azi mecanismele de promovoare, ierarhizare, recunoaştere sau selecţionare, nu cred să mai existe nicio instituţie publică, nicio structură formală a statului care să utilizeze metode adaptate sau corecte de evaluare. Sigur, putem extinde asta la nivelul întregii societăţi şi să spunem că ea trăieşte într-o mistificare teribilă, când supraevaluându-se prin genii, eroi, olimpici şi campioni, când subevaluându-se când vine vorba despre cei care ne fac de ruşine. În realitate, răul evaluării începe foarte devreme, într-un sistem şcolar obsedat de note şi de ierarhii, şi care pune în spatele copiilor nişte poveri insuportabile, povara reuşitei şi povara nereuşitei. Însă nu doar cei evaluaţi sunt prinşi în sisteme false, ci şi evaluatorii. 

La ce vă referiţi?

Am observat, în douăzeci de ani de predat în universitate, cum s-au relaxat şi s-au relativizat an de an criteriile de evaluare, până la a ajunge, în ultimii ani, la nişte vagi formalităţi, a căror unică menire era să păstreze cât mai mulţi studenţi în universitate, fie ca să-i facă să plătească, fie ca să se primească bani în funcţie de numărul lor. Să ne uităm cum arată lucrările de licenţă şi majoritatea lucrărilor de doctorat: căci nu e vorba numai de plagiat, care este doar boala cea mai gravă a sistemului de învăţământ, ci şi de o cantitate nesfârşită de maculatură notată arareori cu 9 şi mai întotdeauna cu 10. Ştim cu toţii cei care avem un minim contact cu sistemul academic românesc că există încă universităţi de stat şi private care trimit acasă diplome contra cost. Ştim că sunt personalităţi politice care se laudă cu mastere urmate la universităţi şi şcoli naţionale despre care nici măcar nu au idee unde se află, darmite să fi fost la cursuri şi la examene, să fi pus mâna pe o carte. Un profesoraş obscur de matematică ajunge prin tupeu şi slugărnicie mare om politic. Şi dacă tot a ajuns mare, de ce nu şi-ar decora CV-ul şi cu un doctorat într-un domeniu, să zicem ştiinţele sociale, cu care nu are nimic de-a face? Dar de ce nu şi-a luat o diplomă în chirurgie ca să poată opera? Sau în arhitectură, să construiască un nou sediu al partidului? Da, ştim de ce, aceste specialităţi nu se regăsesc încă în nomenclatorul academiilor. De unde atâta „excelenţă“, atâta magna şi summa „cum laude“ într-un sistem educaţional corupt, în care cursurile, examenele şi diplomele sunt nişte simulacre? Şi ce se întâmplă apoi cu această genialitate colectivă în care 90% din studenţi iau nota 10, iar ceilalţi, de dragul diversităţii, primesc doar 9? Unde se duce ea când se duce? Unde dispare?

Mulţi se întorc tot în sistemul educaţional românesc...

Am văzut şi am auzit cu toţii despre nenumărate concursuri pentru posturi universitare unde câştigătorul era singurul candidat sau cel pentru care se pregătise acel post. Am văzut cum însuşi cel care a devenit ministrul Justiţiei a modificat condiţiile de admitere la Universitatea din Iaşi, pentru ca fiul său să poată candida, adică obţine direct, un post în facultatea tăticului. Ar fi poate chiar mai corect să spun că nu am amintirea vreunui singur concurs anunţat public, în care să fi participat doi candidaţi cu şanse egale şi să câştige cel mai bun. Aceasta a devenit chiar cutuma academică, legea tăcerii şi a complicităţii, a năşirii, cumetriilor şi nepotismelor. Dar dacă asta se întâmplă în instituţia care se ocupă chiar cu formarea şi evaluarea competenţelor, ne putem imagina cum arată examenele şi concursurile în toate instituţiile publice şi felul în care sunt selectate persoane pentru posturi şi sarcini uneori cu impact asupra vieţilor noastre. În tot acest timp, cei mai buni dintre absolvenţii noştri nu au nicio şansă nici în universităţi, dar nici în instituţiile publice în care ar fi nevoie de oameni bine pregătiţi. 

Care credeţi că ar fi cea mai importantă reformă în educaţie?

Este reforma metodelor şi practicilor de evaluare. Pentru că abia o evaluare reală poate să ne spună unde ne aflăm cu şcoala, cu instituţiile, cu morala, cu societatea întreagă. Şi abia prin ea putem ieşi din întunericul propagandei, al manipulării şi al imaginilor mincinoase şi să începem să învăţăm cu adevărat, să ne trezim din amorţeala călduţă a lui „se poate şi aşa“. Doar pe urmă, chiar dacă asta o să dureze mulţi ani, o să începem să eliminăm impostura din instituţii, miniştrii analfabeţi ai Educaţiei şi doctorii cu diplome în nimic, dar şi o clasă politică formată în majoritate din farseuri şi oameni care nu se pricep la nimic, care nu au fost niciodată evaluaţi pentru ceea ce fac. Este singura şansă a acestei societăţi, dacă vrea să ţină pasul cu societăţile care merg înainte spre o lume a cunoaşterii, a învăţării şi emancipării sociale. Ignoranţa şi mistificarea pot produce halucinaţii colective efemere şi ne putem imagina că suntem genii, că de la daci încoace ne pricepem la orice, că nu mai trebuie să ştim nimic. Dar realitatea – adică şoselele proaste, trenurile distruse, inundaţiile, podurile care se prăbuşesc, spitalele în care murim, şcolile care se prăbuşesc – îşi ia revanşa periodic şi ne retrimite unde ne e locul, în zona societăţilor precare şi vulnerabile, incapabile să depăşească dependenţele de soartă şi natură. Suntem prinşi pentru moment într-un cerc vicios: pentru ca educaţia să poată fi reformată, e nevoie de o voinţă politică fermă. Dar această voinţă politică fermă nu poate veni din partea unei clase politice ea însăşi needucată, dispreţuind educaţia şi exploatând electoral lipsa ei.