Viaţa Danielei Silivaş-Harper, triplă campioană olimpică la gimnastică: „Nu prea m-a afectat căderea comunismului“
0
Stabilită în SUA din 1991, Daniela Silivaş-Harper este una dintre cele mai mari gimnaste din istorie, având în palmares trei titluri de campioană olimpică, şapte de campioană mondială şi cinci de campioană europeană. În interviul acordat pentru „Weekend Adevărul“, Daniela Silivaş-Harper a vorbit despre momentele speciale din viaţa şi din cariera sa.
Faimoasă pentru excelenta sa tehnică, pentru exerciţiile dificile şi încântătoare deopotrivă, ca şi pentru inspiraţia artistică şi zâmbetul irezistibil, Daniela Silivaş-Harper a fost o gimnastă pur şi simplu fabuloasă.
De asemenea, la fiecare competiţie majoră la care participa, impresiona prin faptul că nu avea nici cea mai mică crispare. A început gimnastica la vârsta de 6 ani şi a fost antrenată de Béla Károlyi, timp de şase luni, înainte ca acesta să părăsească definitiv România în 1981.
Cu toate că avea numai 13 ani la Campionatele Mondiale din 1985, Daniela a obţinut nota 10 în drumul spre cucerirea titlului mondial la bârnă, învingând-o pe deţinătoarea titlului olimpic la acest aparat, colega sa de echipă Ecaterina Szabo. A terminat în urma gimnastei din Rusia Elena Şuşunova în concursul la individual compus şi s-a impus rapid ca lideră a echipei României.
Aveam 11 ani când am văzut-o prima oară la Jocurile Olimpice de la Seul din 1988 câştigând nu mai puţin de şase medalii, dintre care trei de aur, şi obţinând şapte note de 10, egalând astfel recordul Nadiei Comăneci din 1976 de la Montreal. Şi, ca o rezultantă logică, în 1988 Daniela Silivaş-Harper a fost declarată cea mai bună sportivă a lumii. La Jocurile Olimpice de la Seul, Daniela Silivaş-Harper a pierdut titlul la individual compus în faţa Şuşunovei, după o luptă teribilă şi un arbitraj controversat, care i-au dat câştig de cauză rusoaicei pentru o diferenţă infimă: 0,025. În 2002 a fost inclusă în International Gymnastics Hall of Fame, fiind cea mai tânără gimnastă care primeşte această onoare. În total, de-a lungul carierei sale, Daniela Silivaş-Harper a obţinut nu mai puţin de 23 de note de 10 la concursurile internaţionale de top la care a participat.
Duelurile sale din perioada 1985-1989 cu gimnaste de top mondial precum Elena Şuşunova sau Svetlana Boghinskaia, precum şi cu coechipierele Kati Szabo sau Aurelia Dobre au marcat istoria gimnasticii. În 1991, Daniela Silivaş-Harper s-a retras din activitate şi s-a stabilit în SUA, la Atlanta. S-a căsătorit în mai 2003 cu managerul sportiv Scott Harper şi au trei copii, o fată şi doi băieţi: Ava Luciana, care îi calcă pe urmă şi e deja o gimnastă apreciată, Jadan Scott şi Rylan Bryce. I-am scris prima oară Danielei Silivaş-Harper cu rugămintea de a realiza un interviu la începutul acestui an. După opt luni am reuşit să realizăm interviul şi am avut plăcuta surpriză să descopăr o interlocutoare volubilă şi cu simţul umorului.
Adevărul: Aţi făcut parte din prima generaţie de gimnaste de la Deva şi aţi început sportul de performanţă la 6 ani. Cum aţi ajuns să faceţi gimnastică? Ce v-a atras?
Daniela Silivaş-Harper: Jucându-mă la grădiniţă roata, podul şi stând pe mâini. Învăţătoarea a crezut că sunt gimnastă. Când a realizat că de fapt nu făceam gimnastică, a vorbit cu mama şi ne-a recomandat să mergem la sală.
Cât de dificile au fost începuturile în gimnastică? Care era programul dumneavoastră zilnic?
Începutul nu a fost deloc dificil. Ne antrenam doar câteva ore pe zi înainte şi după şcoală.
Aţi fost antrenată timp de şase luni de către Bela Karolyi înainte ca acesta să părăsească România. Cum aţi descrie acea experienţă? Cum erau antrenamentele cu Bela Karolyi?
Aveam doar 6 ani când am fost antrenată de soţii Karoly, nu îmi aduc aminte cum erau antrenamentele.
Aţi devenit campioană naţională de junioare în 1981, la 9 ani. Cât de mult a contat acel titlu pentru evoluţia dumneavoastră ulterioară la cel mai înalt nivel?
Nu cred că a contat mult la 9 ani. Eram doar un copil care iubea gimnastica şi eram bucuroasă doar să fiu în sală.
Fascinată de piramide
La 10 ani aţi fost la primul concurs internaţional, în Egipt. Cum a fost acea primă experienţă a ieşirii peste hotare?
Între sala de gimnastică şi concurs nu a fost mare diferenţă. Dar vizitând oraşul, piramidele, Sfinxul, acestea au rămas în amintirea mea.
Ce aţi făcut cu primii bani câştigaţi din gimnastică?
Probabil am cumpărat ciocolată şi gumă de mestecat (râde).
De ce vă este cea mai dragă medalia de aur obţinută în 1987 cu echipa României la Campionatele Mondiale de la Rotterdam?
Pentru că a fost singura medalie de aur cu echipa. Este cu adevărat un sentiment de neuitat atunci când întreaga echipă este pe cea mai înaltă treaptă a podiumului.
Cât v-au motivat performanţele Nadiei Comăneci în carieră? Când v-aţi întâlnit prima oară cu Nadia Comăneci şi ce v-a spus?
Fiind din Deva, am crescut în sală cu Nadia. De mică mi-a fost idol şi mă bucur că acum suntem prietene.
La 16 ani, obţineaţi la Jocurile Olimpice de la Seul câte o medalie la fiecare probă din competiţie – aur la bârnă, sol şi paralele, argint la individual compus şi cu echipa, bronz la sărituri. E o performanţă pe care nimeni nu a egalat-o până în prezent. Cum v-a recompensat statul român pentru performanţa de a câştiga medalii în toate cele şase probe de la Jocurile Olimpice de la Seul?
Am avut parte de aceeaşi premiere ca şi a celorlalţi medaliaţi. Fiecare medalie a fost răsplătită cu o sumă de bani.
Care a fost suma de bani cu care v-a premiat statul român după performanţa excepţională de la Seul?
Chiar nu îmi aduc aminte. Pe atunci numai la bani nu mă gândeam (râde).
Tot la Seul, la individual compus aţi obţinut argintul la o diferenţă de doar 0,025 puncte faţă de Elena Şuşunova, cea mai mică diferenţă de puncte din istoria gimnasticii. Punctarea a fost foarte controversată şi au existat suspiciuni cu privire la arbitrare. Acum, după aproape 30 de ani, care este opinia dumneavoastră legat de această diferenţă infimă? Au fost arbitrii de la Seul subiectivi?
Nu am avut şi nici nu am nicio opinie faţă de arbitrii de la Seul. Cred că şi-au făcut datoria cum au crezut ei că este mai bine. La fiecare concurs or să fie opinii diferite din partea iubitorilor de gimnastică. Eu tot ce pot face este să mă mândresc cu toate medaliile câştigate, printre care şi medalia de argint de la individual compus.
Şi la ultima competiţie majoră la care aţi participat, Campionatele Mondiale din 1989, aţi fost un exemplu la superlativ. V-aţi plasat pe locul al 12-lea la individual compus, după o cădere la bârnă, dar aţi revenit spectaculos în finalele pe aparate, câştigând aurul la paralele inegale, bârnă şi sol. Cum v-aţi automotivat să reveniţi atât de spectaculos după căderea de la individual compus?
Campionatul Mondial de la Stuttgart a fost dificil. De fapt, tot anul 1989 a fost greu. Am avut probleme cu genunchiul şi antrenamentele nu au fost aşa de bune. Am fost supărată dupa căderea de pe bârnă de la indivividual compus, dar ştiam ca totul începe de la zero la aparate şi că aveam şansa la medalii.
După performanţele de la Campionatul Mondial din Germania din 1989, jurnaliştiii de la publicaţia „Stuttgarter Nachrichten“ au scris: „Silivaş colecţionează titluri şi medalii cum colecţionează alţii mărci poştale“. A fost cel mai frumos compliment primit ca gimnastă?
Da, a fost un compliment care şi acum mă face sa zâmbesc cu mândrie.
Prima medalie olimpică
Care a fost momentul de maximă fericire în cariera dumneavoastră?
Prima medalie de aur de la Seul. După două medalii de argint şi una de bronz, abia am aşteptat medalia de aur.
Cum aţi simţit şi resimţit căderea comunismului în decembrie 1989?
Nu prea m-a afectat căderea comunismului. Noi am petrecut majoritatea timpului în sala de gimnastică şi după aceea am plecat din ţară.
Cu care dintre fostele adversare aţi păstrat relaţii de prietenie?
O mare adversară a mea care a devenit una dintre cele mai bune prietene este Svetlana Boghinskaia. Locuieşte in Houston, Texas, şi ne vedem foarte des la concursuri şi tabere de gimnastică vara.
Aurelia Dobre, Lavinia Agache şi Eugenia Golea, trei dintre fostele colege de echipă, trăiesc şi ele tot în Statele Unite. Ţineţi legătura?
Ţin legătura cu toate colegele mele din lot. Ne vedem rar, dar ne sunăm.
Ce sentimente aveţi când vedeţi cele mai mari gimnaste ale lumii executând elementul care vă poartă numele?
O mândrie enormă când văd şi acum gimnaste executând elementele Silivaş la nivel mondial.
„Despărţirea de România nu a fost deloc grea. Adaptarea la ritmul de viaţă din SUA a fost dificilă“
Cum aţi ajuns în America şi cât de dureroasă a fost despărţirea de România?
Despărţirea de România nu a fost deloc grea. Am ajuns in Atlanta în vizită şi după câteva luni m-am hotărât sa rămân. Oamenii din America m-au primit cu braţele deschise. Dar cu toate că au trecut 27 de ani, mă întorc acasă la Deva aproape în fiecare vară cu o mare bucurie să îmi revăd familia şi prietenii.
Cum a fost adaptarea la ritmul de viaţă din Statele Unite?
A fost dificilă, fiind departe de colegele mele de gimnastică cu care mi-am petrecut copilăria şi pentru că nu vorbeam engleza.
Aţi fost o gimnastă fabuloasă, cu o tehnică sclipitoare şi o graţie greu de egalat. Iar în evoluţiile dumneavoastră nu era niciun fel de crispare. Cum aţi reuşit să eliminaţi crisparea din evoluţiile dumneavoastră?
Baletul a fost foarte important de când am început gimnastica pentru antrenorii mei, dar cred că şi încrederea cu care concuram a ajutat.
Aţi avut momente în care aţi vrut să renunţaţi la gimnastică? Când au fost acele momente?
Da, pe parcursul carierei mele de gimnastă am avut multe momente grele în care m-am gândit sa renunţ.... Mulţumesc însă antrenorilor şi colegelor mele care m-au ajutat în acele momente sa îmi reamintesc că iubesc acest sport minunat şi zilele grele te fac campioană.
De ce a dispărut zecele perfect din gimnastică?
Mă gândesc că lumea a vrut ceva diferit. Dar eu cred ca era mai frumos cu nota 10 şi toată lumea înţelegea notele. Acum este foarte greu de înţeles şi pentru noi antrenorii de gimnastică.
Care ar fi plusurile şi minusurile arbitrajului deschis în opinia dumneavoastră?
Este dificil să am o opinie dacă nu sunt arbitră.
În 2002 aţi devenit cea mai tânără gimnastă inclusă în International Gymnastics Hall of Fame. Care a fost prima reacţie pe care aţi avut-o când aţi primit această veste?
Mândria şi bucuria de a fi inclusă în grupul celor mai buni gimnaşti din lume. Oameni pe care i-am admirat ca gimnastă şi acum ca prietenă.
Ce vă lipseşte cel mai mult legat de România?
Prăjiturile, familia şi prietenii.
Ava Luciana, fiica dumneavoastră, face tot gimnastică. Cum a reacţionat când a descoperit ce performanţe de vârf aţi avut? Când aţi dus-o prima oară în sala de gimnastică?
Ava a crescut în sala de gimnastică. Avea două săptămâni când a intrat primă dată în sală. A făcut primii paşi acolo şi pentru ea a fost locul de joacă. La 5 ani ea a decis sa înceapă antrenamentele şi după câteva luni a început concursurile. I-am fost antrenoare câţiva ani, dar acum prefer să îi fiu doar mamă. Este mândră de realizările mele ca gimnastă, dar pentru ea sunt mamă. Atât.
CV
A obţinut 23 de note de 10
Nume: Viorica Daniela Silivaş-Harper
Data şi locul naşterii: 9 mai 1972, Deva
Starea civilă: căsătorită
Cariera:
Deşi avea doar 13 ani la Campionatele Mondiale din 1985 de la Montreal, a obţinut nota 10 în drumul spre cucerirea titlului mondial la bârnă, învingând-o pe deţinătoarea titlului olimpic la acest aparat, Ecaterina Szabo, colega sa de echipă.
În 1988 a fost declarată cea mai bună sportivă a lumii.
În 2002, Daniela Silivaş a devenit cea mai tânără gimnastă inclusă în International Gymnastics Hall of Fame.
Are un palmares fabulos : trei titluri de campioană olimpică, şapte de campioană mondială şi cinci de campioană europeană.
A obţinut nu mai puţin de 23 de note de 10 la competiţiile internaţionale de gimnastică la care a participat.
Locuieşte în: Atlanta, SUA.
Se încarcă comentariile...
