Poveştile torţionarilor care au semănat groaza în temniţele comuniste: au bătut, au ucis şi au trăit regeşte după Revoluţie

Deţinuţi în lagăr de muncă

La aproape trei decenii de la Revoluţie, doar doi torţionari au fost condamnaţi definitiv şi au apucat să ispăşească o parte din pedeapsă. Ceilalţi călăi care au comis crime în numele comunismului au dus o bătrâneţe liniştită după Revoluţie, bucurându-se de pensii mari şi de un nivel de viaţă peste cel al victimelor lor.

Alexandru Vişinescu şi Ioan Ficior sunt cei doi călăi ai închisorilor comuniste care au fost condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii. Alexandru Vişinescu, fostul comandant al Penitenciarului Râmnicu Sărat, a fost condamnat definitiv, în 10 februarie 2016, la 20 de ani de închisoare în dosarul în care a fost găsit vinovat de crime împotriva umanităţii, decizia fiind o premieră din punct de vedere judiciar.

Procurorii Parchetului instanţei supreme l-au acuzat pe Vişinescu că, în perioada 1956-1963 a luat măsuri de persecutare a deţinuţilor politici încarceraţi la Râmnicu Sărat. El a fost de altfel ultimul comandant al închisorii, unde a murit, în urma torturilor, liderul PNŢ Ion Mihalache. Fostul călău a murit la 5 noiembrie, în Spitalul-Penitenciar Rahova.

Nici celălalt torţionar, Ioan Ficior nu a apucat să ispăşească pedeapsa primită, tot de 20 de ani de închisoare, sfârşind la 26 septembrie 2018, la Spitalul Penitenciarului Jilava. Ficior a fost trimis în judecată în august 2014, fiind acuzat că în perioada 1958-1963, când a condus Colonia de muncă Periprava, a introdus şi coordonat un regim de detenţie represiv, abuziv, inuman şi discreţionar împotriva deţinuţilor politic, fiind înregistrate 103 decese.

Despre cei doi torţionari condamnaţi, Alexandru Vişinescu şi Ion Ficior, teologul Radu Preda, preşedintele executiv al Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc (IICCMER), a declarat recent: „Hotărât lucru: Ficior şi Vişinescu nu reprezintă «procesul comunismului în România». Ei au plătit pentru fapte reale, pentru abuzuri şi chiar crime. Fără dubii. Cu toate acestea, ei nu sunt nici baza şi nici vârful piramidei răului dictaturii comunismului. Au fost utili şi, cum s-a văzut în probatoriu şi audierea martorilor, entuziaşti. Au dat dovadă de abnegaţie. Au slujit regimului, de unde şi uimirea de a fi traşi, la mare distanţă de timp, la răspundere. Nedumerirea lor era reală: de ce doar ei? Întrebarea rămâne. De curând, un judecător de cameră preliminară nu vedea ca fiind relevante dovezile aduse de IICCMER în cazul altui torţionar, printre ultimii care mai sunt în viaţă. Procesul comunismului, cel fără ghilimele, se dovedeşte nu doar anevoios, dar din ce în ce mai frustrant pentru cei care nu încetează să aducă dovezi. Nu abandonăm. Dimpotrivă“.

La rândul său, istoricul Marius Oprea, fondatorul IICCMER, atrage atenţia că, în continuare, torţionarii din fostele închisori comuniste au pensii fabuloase, în timp ce victimele lor duc o bătrâneţe la fel de grea precum le-a fost tinereţea pierdută în colonii de muncă, în temniţe sau departe de casă. El a dezvăluit faptul că, în România, sunt foarte mulţi oameni care au comis păcate de moarte în numele comunismului şi care, în loc să fie aduşi în faţa instanţelor de judecată, au pensii de zece ori mai mari decât ale victimelor lor. 

„Un ofiţer de Securitate are o pensie de 7-8.000 de lei pe lună, în timp ce un deţinut politic primeşte pentru un an de temniţă o pensie de 200 de lei. Este cumva un paradox. Trăim într-o ţară în care comunismul a fost condamnat ca regim criminal, iar uneltele lui continuă să fie recompensate de noi“.

Istoricul a încercat să deconspire călăii comunişti la 17 septembrie 1991 când a depus la Parchetul General o sesizare penală cu privire la crimele săvârşite de Securitate. „Nu s-a întâmplat nimic concret. Toate dovezile pe care le-am dus la Procuratură au fost luate în considerare, dar procurorul militar mi-a spus aşa: «Bun, eu sunt de acord să încep procesul comunismului, dar spuneţi-mi pe ce stradă stă comunismul, ce vârstă are şi, mai ales, arătaţi-mi cadavrul, dacă spuneţi că a comis o crimă. Pentru că noi nu punem porni un proces pentru o crimă dacă nu avem un cadavru». Credea că a găsit o soluţie să renunţ. Dimpotrivă. Atunci mi-am adus aminte de prima mea dragoste: arheologia, şi am reunit cele două expertize: cea de arheolog şi cea de doctor în istoria Securităţii, astfel că în 2005 când am creat Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului. Primul lucru a fost să aduc alături de mine o echipă de arheologi şi am început să dezgropăm la propriu victimele regimului comunist“, povesteşte Marius Oprea despre începuturile campaniilor arheologice de deshumare a osemintelor deţinuţilor politic din perioada comunistă.

Istoricul Mădălin Hodor vorbeşte despre sutele de torţionari care nu au plătit niciodată, care, la Revoluţie, au tremurat puţin, dar care şi-au revenit repede. „Ce să credeţi voi (n.r. – torţionarii) despre statul acesta nou şi democratic? Că e foarte bun. Statul, reprezentat de poştaşul care în fiecare lună aduce pensia, zicea: «Să trăieşti nea’ Vişinescule!» Da. În fiecare lună statul român, membru UE şi NATO, îi mulţumea lui Alexandru Vişinescu. «Să ne trăieşti! Ia de aici 90 de milioane, ne scuzi că e puţin faţă de merite, dar promitem să îţi creştem pensia»“, râde sarcastic istoricul.

Deţinuţii politici nici nu visau la aşa pensie. Ei, spune istoricul, aveau gratuitate pe CFR. „Mişto asta. La cum arată CFR-ul tot un fel de tortură. Lasă că ei sunt obişnuiţi să stea zeci de ore într-un loc strâmt, fără aer vara şi îngheţaţi bocnă iarna. Din 208 torţionari trimişi iniţial prin 2008 la Parchetul Militar au rămas 35, din care au fost trimişi în instanţă vreo cinci, din care au fost condamnaţi doi, din care au murit amândoi. Acesta e procesul comunismului. «Nurenberg-ul» românesc“, spune Mădălin Hodor.

În arhivele comunismului, mărturiile foştilor deţinuţi politic vorbesc de alte sute de torţionari ai sistemului criminal comunist, care nu au fost traşi la răspundere pentru crimele săvârşite, pentru teroarea instaurată în lagărele şi coloniile de muncă. Unii au emigrat în Occident, bucurându-se tocmai de drepturile şi civilizaţia pentru care, altădată, mii de români au luptat şi au ajuns după gratii. „Weekend Adevărul“ vă prezintă portretele călăilor din spaţiul concentraţionar românesc după instaurarea regimului comunist în România imediat după intrarea ţării noastre sub ocupaţia sovietică.

Victimele torţionarilor 

Se învelea în cearşaf pentru a nu se murdări de sângele victimelor 

Gheorghe Enoiu, şef al Direcţiei a VIII-a - Anchete din M.A.I., participa personal la anchete, dezbrăcat până la brâu şi acoperit pentru un cearşaf pentru a nu se murdări de sânge, au povestit cei care au supravieţuit metodelor sale barbare de anchetă. Conform Deciziei nr. 1697 din 2007 a Consiliului Naţional pentru Studierea Arhivei Securităţii, s-a decis că a fost agent al poliţiei politice comuniste. 

Colonelul de Securitate este cel care a coordonat anchetarea grupării din jurul lui Vasile Luca în 1952, activist şi politician comunist român, care a sfârşit ca deţinut politic în închisoarea Aiud, victimă a epurărilor în spirit stalinist din propriul său partid. 

Tot Enoiu a fost cel care a anchetat revolta studenţilor români din anul 1956. În România, în acel an, au avut loc mai multe revolte studenţeşti anticomuniste, inspirate după modelul din Ungaria. Tinerii cereau printre altele condiţii mai bune de viaţă, retragerea armatelor sovietice şi dreptul la liberă exprimare. La Timişoara, dorinţa de libertate a tinerilor a fost înăbuşită de Securitate, iar zeci de studenţi au înfundat temniţele comuniste. Liderul mişcării, Teodor Stanca, a fost condamnat la opt ani de închisoare. 

Gheorghe Enoiu nu doar a coordonat interogatoriile, ci a participat personal la torturarea unora dintre cei arestaţi. Demostene Andronescu în „Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare“  povesteşte tratamentul primit de la Enoiu când a spus că nu ştie nimic despre manifestaţie. 

„M-a trecut într-o cameră alăturată, spunându-mi să aştept acolo. Aşteptând, am examinat cu privirea camera în care, în afară de două mese şi un scaun, nu mai era nici un fel de mobilă. Pe una din mese erau câteva ustensile (două vine de bou, vreo trei-patru nuiele de diferite dimensiuni, un capăt de furtun, un gârbaci şi alte cele). Într-un colţ, rezemate de perete, câteva bate din lemn şi vreo trei ţevi de fier de diferite dimensiuni.

După vreo jumătate de ora de aşteptare, a apărut, în sfârşit, Enoiu, însoţit de trei haidamaci. Toţi erau cu busturile goale, având pe ei doar maieurile. Fără a-mi mai adresa vreun cuvânt, şeful porunci celor trei: «Pregătiţi-l!». Unul dintre ei mi-a pus cătuşele la mâini, apoi mi-a ordonat să mă aşez jos pe duşumea. M-au silit să-mi duc genunchii până sub bărbie şi mi-au trecut mâinele încătuşate peste ei. Printre mâini şi încheieturile genunchilor, au trecut o rangă pe care au sprijinit-o cu un capăt pe una dintre mese şi cu altul pe cealaltă. Suspendat astfel între cele două mese, eram uşor de balansat, pentru a oferi bătăuşilor, alternativ, când tălpile picioarelor, când dosul. După ce totul a fost gata, au purces la treaba. Începutul l-a făcut Enoiu. Primele lovituri au fost groaznice. Eu, bineînţeles, am început să urlu ca din gură de şarpe, dar urletele mele nu i-au impresionat. Totuşi, agasat probabil de ele, Enoiu a ordonat: «Liniştiţi-l, mă, că trezim tot cartierul!». Atunci, unul din cei trei s-a executat imediat, astupându-mi gura cu un prosop. În felul acesta urletele mi-au fost atenuate şi «tovarăşu’ căpitan» şi-a putut continua nestingherit treaba. La un moment dat, părându-i-se, probabil, că ceva nu este în regulă, i se adresă celui ce îmi apasă prosopul peste gură: «Fii atent, mă, să nu se sufoce, că pe urmă îl plătim de bun!». La care cel vizat răspunse: «Se poate, tovarăşu’ căpitan? Noi doar lucrăm ştiinţific». Când Enoiu a obosit, considerând că îşi făcuse partea lui de treaba, întinse gârbaciul celorlalţi, zicând: «Na mă, scoateţi-i pantofii şi continuaţi voi!». Mi-au scos imediat pantofii şi au început să mă bată alternativ, când la fund, când la tălpi (...) Ce mai, oamenii băteau, într-adevăr, ştiinţific!“.

O altă victimă a lui Enoiu a fost scriitorul Paul Goma. Pe vremea în care era student, a fost arestat şi anchetat de acesta. Pe pagina sa de web oficială, Paul Goma a publicat o „Listă a securiştilor, 1949-1989“. Despre Gheorghe Enoiu, Goma scrie: „Enoiu Gheorghe - căpitan în 1956, când se ocupa de legionari şi de studenţi. Altfel numitul «Măcelarul» – erau mulţi măcelari în Securitate. M-a bătut şi pe mine (floare la ureche pe lângă ce au pătimit Petrişor, Ivasiuc, Cocioran, Costică Iliescu) el este vinovat de moartea studentului Ştefan Negrea; l-a bătut în cap, numai în cap, până a înnebunit  şi s-a spânzurat la Gherla.“

Institutul de Investigare a Crimelor Comunismului în România a adunat mai multe mărturii privind tehnicile de tortură folosite de Gheorghe Enoiu şi serviciul pe care-l conducea. Iată câteva dintre metodele barbare: bătaia repetată la tălpi cu ranga peste încălţăminte, urmată de obligarea celor anchetaţi să alerge; acestora li se dislocau oasele metatarsiene, bătaia pe capre, constând în legarea celor anchetaţi cu braţele pe sub genunchi şi introducerea unui baston pe sub braţe şi genunchi; bastonul era sprijinit pe două birouri, iar victima, atârnând cu capul în jos, era bătută cu cruzime. O altă metodă era bătaia la testicule, până când acestea se umflau şi cauzau dureri îngrozitoare. Cei care i-au trecut prin mâini mai vorbesc despre faptul că le interzicea să meargă la toaletă însă primeau mâncare lichidă, iar reţinerea urinei le îmbolnăvea rinichii. 

Gheorghe Enoiu a murit în decembrie 2010, la vârsta de 83 de ani, fiind înmormântat la Măniceşti, Argeş, localitatea sa natală, unde Enoiu se  retrăsese după Revoluţie şi beneficia de pensia de fost ofiter de Securitate.

Torţionarul care a emigrat în SUA

Ştefan Koller, un evreu comunist, care după cel de-Al Doilea Război Mondial a fost şef al Circumscripţiei  suburbane „Tudor Vladimirescu“, s-a angajat din 1952 în MAI (la Direcţia Generală a Lagărelor), devenind ulterior comandantul închisorii Aiud (1954-1957) şi apoi al închisorii Văcăreşti. Colonelul s-a făcut remarcat nu doar prin completa izolare a deţinuţilor politic, lui datorându-se iniţiativa de a pune obloane la ferestrele penitenciarului, ci şi prin faptul că a transferat din infirmerie pe toţi bolnavii de TBC în celulele penitenciarului, conform raportului final al Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Regimul de detenţie impus deţinuţilor politici din Penitenciarul Aiud de către Koller a fost foarte dur, aici decedând pe perioada mandatului său peste 100 de persoane. Pe lângă tratamentul inuman la care erau supuşi deţinuţii, arhivele consemnează faptul că în anul 1955, la Aiud nu a ajuns niciun medicament.

În aprilie 1957, a izbucnit cea mai mare grevă din istoria sistemului penitenciar comunist atunci când circa 700 de deţinuţi s-au baricadat în celule cerând dreptul la pachet, vorbitor şi în general un regim de detenţie mai bun. Protestul a durat 23 de zile, fiind înăbuşit prin intervenţia brutală a administraţiei. Mulţi dintre participanţii la revoltă au fost apoi trimişi la izolare sau transferaţi în alte unităţi. Pentru a preîntâmpina acest gen de proteste, liderii revoltei au fost transferaţi ulterior la Penitenciarul Râmnicu-Sărat.Plecarea sa din sistem s-a făcut din motive medicale. Cel puţin asta reiese din ordinul 2238 din 1967 al ministrului Afacerilor Interne, în care se specifică faptul că Iosif Ştefan Koller, din Direcţia generală a penitenciarelor şi coloniilor de muncă, se scoate din funcţia de şef al penitenciarului de categoria I Văcăreşti şi se pune la dispoziţia DGPCM în aceeaşi funcţie şi salarizare până a terminarea tratamentului medical prescris. „Colonelului i s-a prescris de organele sanitare un tratament medical cu spitalizare, care va dura aproximativ 4 – 5 luni de zile“. 

Torţionarul de la Aiud nu a fost niciodată pedepsit pentru că la mijlocul anilor ‘60 a emigrat în Statele Unite ale Americii. După Revoluţie, presa a scris că fostul torţionar trăia în Bucureşti, în locuinţa cochetă a fiicei sale. Conform unor informaţii, el a murit în vara anului 2011.

Înfigea o ţepuşă în cadavre pentru a le verifica 

Liviu Borcea a ocupat funcţia de comandant al coloniei de muncă Cernavodă, apoi al coloniei Capu Midia. Supravieţuitorii Gulagului românesc povestesc că torţionarul obişnuia să verifice cadavrele înfingând în ele o ţeapă lungă de fier, pentru a fi sigur că respectivii chiar sunt morţi şi nu se prefac pentru a nu merge la muncă. 

Pentru atrocităţile săvârşite, Liviu Borcea a fost condamnat în iunie 1956 la 25 ani de muncă silnică pentru infracţiunea de „crimă împotriva umanităţii“. Nu a apucat să facă nici măcar un an din pedeapsa primită, fiind eliberat în 1957 şi repus în drepturi. 

„Prin octombrie 1952, lt.maj. Borcea Liviu, aflând că deţinutul general Ignat se află bolnav în baracă mi-a dat ordin să-l aduc în faţa sa, deşi acest deţinut nu putea merge, având o fractură a coloanei vertebrale neconsolidată. Deţinutul a fost adus de alţi doi deţinuţi călare pe o bâtă în faţa lt. Maj. Borcea Liviu care după ce l-a văzut m-a întrebat ce boală are şi pentru ce nu vrea să meargă. După ce i-am spus că are coloana vertebrală fracturată şi o anestezie a membrelor inferioare, lt. maj. m-a insultat şi mi-a spus să tac de gură, după care i-a ordonat bolnavului să meargă. Deţinutul mergând un pas s-a prăbuşit la pământ. Văzând aceasta, lt.maj. Borcea Liviu s-a năpustit asupra deţinutului şi l-a călcat cu cizmele, lovindu-l puternic pe tot corpul, după care a dat ordin să fie vârât în închisoare“. Aceasta este declaraţia dată de Liviu Radu la 22 decembrie 1955, act depus la Fondul D, Dosarul 19 aflat în arhiva CNSAS. Liviu Borcea a apucat să beneficieze de binefacerile democraţiei, fiind unul dintre pensionarii cu venituri mari, care trăia liniştit la sfîrşitul anilor ’90, în Cluj.

Justificare de torţionar: „Cine ştia că o să vină vreodată un 1989?“ 

Alexandru Nicolschi (Boris Grunberg, pe numele său adevărat) este una dintre figurile triste ale sistemului de represiune din România. A fost recrutat de NKVD şase luni după anexarea sovietică a Basarabiei, anume în decembrie 1940, şi mutat la Cernăuţi, unde a urmat un curs de instruire pentru agenţi ai Direcţiei de Informaţii Străine INU şi NKVD. Echipat cu acte de identitate false, pe numele Vasile Ştefănescu, a fost trimis peste graniţă la 26 mai 1941, pentru a culege informaţii în legătură cu mişcările de trupe româneşti. După numai două ore a fost arestat de grănicerii români. A fost judecat pentru spionaj în iulie 1941 şi condamnat la muncă silnică pe viaţă, fiind întemniţat la Ploieşti, apoi mutat la Aiud.

În octombrie 1944, Nicolschi a intrat în poliţie (Direcţia Generală a Poliţiei) şi, după instaurarea guvernului Groza în martie 1945, a fost numit inspector-şef al Corpului de detectivi. La 17 aprilie 1947 a fost numit Inspector general al Poliţiei de Siguranţă, iar după înfiinţarea DGSP, în anul următor, a devenit unul dintre adjuncţii lui Gheorghe Pintilie (Pantelimon Bodnarenco, supranumit Pantiuşa). În 1953, i s-a încredinţat postul de secretar general al Ministerului de Interne. Ca şef al Corpului de detectivi din Direcţia Generală a Poliţiei, s-a ocupat de lichidarea oricărei opoziţii de dinainte de alegerile din noiembrie 1946, care au fost fraudate şi în urma cărora s-a instaurat comunismul în România. 

El a fost cel care a organizat diversiunea Tămădău, prin care mai mulţi fruntaşi ţărănişti au fost arestaţi pe aeroportul Tămădău, la 14 iulie 1947, eveniment rămas în istorie sub numele de „Înscenarea de la Tămădău“. Iată cum au fost descrise evenimentele din prisma Siguranţei: „Organele de Siguranţă fiind informate că în dimineaţa de 14 iulie 1947 se pregăteşte o plecare clandestină a unor avioane militare de pe aeroportul Ajutător Tămădău, jud. Ialomiţa, am procedat la supravegherea zisului aerodrom. Informaţiile 

s-au dovedit exacte şi au fost arestaţi în momentul în care se pregăteau să decoleze, printre alţii: Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino şi Ilie Lazăr, toţi patru făcând parte din organele de conducere ale Partidului Naţional Ţărănesc“. 

Despre faptele sale reprobabile la adresa deţinuţilor există nenumărate dovezi. În arhiva de la Memorialul Sighet se află mărturia Adrianei Georgescu, fosta secretară de cabinet a prim-ministrului Nicolae Rădescu, pe care a torturat-o cu sălbăticie. „Traversăm un coridor. Celule (...) Un birou. Patru  oameni. Unul scund, gras, cu faţă ca de şobolan. Unul dintre ei mi-a imobilizat braţele, altul, picioarele. Un al treilea scoate dintr-un sertar un soi de mânecă prinsă la ambele capete şi umplută. Se apleacă, îmi pune o batistă groasă pe gură şi biciuie aerul cu mâneca (...) Prima lovitură mă atinge în coapsă. A doua, în plin obraz. Totul şuieră, se învârte. Mă zvârcolesc. Toţi ţipă. Şi eu? Muşc, muşc batista din gură. Coapsa, încă o dată coapsa. Cercurile. Galbenul se roteşte, se roteşte, se apropie. Nu mai ştiu nimic“.  Singurul jurnalist care i-a luat un interviu a fost realizatoarea de televiziune Lucia Hossu Longin, în faţa căreia fostul torţionar şi-a justificat toate crimele spunând: „Cine ştia că o să vină vreodată un 1989?“ 

În 17 aprilie 1992, când era aşteptat la Procuratură pentru a fi audiat, în vederea unui proces care n-a mai avut niciodată loc, familia lui s-a prezentat cu certificatul de deces. 

Securistul care a ars manuscrisele lui Eugen Lovinescu

Iosif Bristran a avut o carieră de succes în fosta Securitate, până la căderea regimului comunist. Ascensiunea sa în carieră s-a construit pe un caz celebru: pe cercetarea penală, în 1958, a Ecaterinei Bălăcioiu-Lovinescu, mama Monicăi Lovinescu. În timpul anchetei, a ars manuscrise, cărţi, scrisori care i-au aparţinut lui Eugen Lovinescu, considerându-le „nefolositoare pentru anchetă“.

Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu a fost închisă  la vârsta de 71 de ani în diferite penitenciare şi supusă unui regim de exterminare. Maiorul Francisc Butyka, şeful Direcţiei Anchete Penale a interzis ca bătrâna să primească medicamentele necesare, pentru a o determina astfel pe fiica ei, Monica Lovinescu, exilată la Paris, să se reîntoarcă în România sau, după alte surse, să-i solicite colaborarea cu sistemul. Ecaterina Bălăcioiu a murit în detenţie.  Prigoana împotriva familiei a continuat şi după aceea, colonelul Iosif Bistran fiind implicat în acţiunea de lichidare fizică a lui Virgil Ierunca, soţul Monicăi Lovinescu, conform lui Vladimir Tismăneanu. Iosif Bistran a trăit peste 20 de ani după Revoluţie, beneficiînd de pensie specială în calitate de fost ofiţer de ecuritate. Torţionarul a murit în somn în august 2013. 

Călăul deconspirat prea târziu

În 2015, IICCMER anunţa deconspirarea unui alt torţionar: Fizula Refic. A lucrat ca băiat de prăvălie, argat sau croitor, iar în 1950 a fost recrutat pentru şcoala de ofiţeri politici MAI Oradea. Fizula a ajuns în doar câteva luni locţiitor politic la penitenciarul Târgu Mureş (decembrie 1950). În 1951 a ocupat acelaşi post la penitenciarul Făgăraş, apoi a ajuns şef al biroului Penitenciar în cadrul regiunii MAI Ploieşti (1953). A fost comandant la penitenciarele Buzău (octombrie 1953), Dumbrăveni (noiembrie 1955), la colonia de muncă Tulcea (iunie 1958) şi la penitenciarul Tulcea (martie 1959). După un an a fost trecut în rezervă.

„În perioada în care a condus penitenciarul Făgăraş au murit cel puţin 22 deţinuţi politici, având vârste cuprinse între 39 şi 71 de ani. Cauzele deceselor, indicate în actele de moarte, dovedesc că regimul de detenţie, alimentaţia şi îngrijirea medicală au fost gândite în scopul eliminării fizice a deţinuţilor“, a stabilit IICMER. La Penitenciarul Dumbrăveni, Fizula lovea frecvent deţinuţii, lucru pentru care a fost pedepsit disciplinar de şefii săi. Zelul său este remarcat în dosarul de cadre pe care l-a studiat istoricul Mihai Burcea, fost cercetător IICMER şi fondator al Miliţiei Spirituale. Din păcate, a fost deconspirat prea târziu. Torţionarul a murit pe 4 februarie 2014 la Tulcea.

În zeghe, la Canal

Torţionarul care s-a deconspirat singur

Şi lista torţionarilor este lungă. Pentru că nu au fost judecaţi, unii dintre ei vin în faţa publicului şi dau lecţii de moralitate şi îi apără pe alţi călăi. Aşa este cazul lui Constantin Cişmigiu, care a apărut la instanţă ca susţinător al lui Alexandru Vişinescu. Încercând să disculpe crimele care au avut loc după gratii şi în coloniile de muncă, acesta a spus că ordinele veneau „de sus“, de la Răsărit. „Nu el a făcut, au fost ordine. El a fost comandant pe problemele de regim, de hrană. Erau norme stabilite. Pentru deţinuţii politici, regulile erau mai stricte. Stăteau câte unul în celulă, ieşeau 20 de minute la plimbare. Primeau un ceai cu marmeladă, la prânz o ciorbă“, a povestit fostul inspector al torţionarilor. La final, el a concluzionat: „Se face prea mult caz de comunism. În România nu a fost comunism“. Este surprinzător de ce IICCMER nu a strâns documente şi mărturii care să îl incrimineze. De precizat este faptul că CNSAS l-a trimis în instanţă pentru calitatea de lucrător al Securităţii, instituţia câştigând procesul, conform sentinţei din Dosarul 215/2/2015. 

Florian Cormoş, fost comandant de lagăr: „Dumnezeu să mă facă ţăndări“

Florian Cormoş (91 de ani ani) este judecat pentru crime împotriva umanităţii. În perioada în care a deţinut funcţia de comandant al coloniei de muncă de la Cernavodă din decembrie 1952 până în aprilie 1953, faptele sale au dus la moartea a cel puţin 115 deţinuţi politici din lagăr, primul şantier deschis pentru lucrările la Canalul Dunăre - Marea Neagră, după cum arată reprezentanţii Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Românesc. Acelaşi institut a cerut urmărirea penală a fostului comandant pentru infracţiuni contra umanităţii. Despre abuzurile lui Florian Cormoş aflăm mai multe din Dosarul 2667/ 1959 privind abuzurile şi crimele săvârşite la colonia de muncă de la Cernavodă. În urma unui proces care a avut în anul 1957, la Tribunalul Militar Bucureşti, proces în care Cormoş era acuzat de crime împotriva umanităţii, acesta a fost condamnat la moarte, apoi amnistiat, după patru ani. Torţionarul deconspirat nu şi-a recunoscut niciodată crimele. Într-un interviu acordat ziarului „Gândul“, el a spus că oamenii mureau de epuizare sau din cauza lipsei medicamentelor. „Dacă în perioada cât am fost comandant am dat vreo palmă, Dumnezeu să mă facă ţăndări“, a spus el.

Foştii deţinuţi au însă o altă poveste. Conform mărturiei deţinutului Iosif Cardei, din data de 14.05.1953, zilnic se petreceau acte de tortură şi schingiuire „care nu pot fi concepute de mintea unui om sănătos şi conştient de urmările lor“, iar mulţi dintre cei aflaţi în vizorul lui Cordoş erau bolnavi de epilepsie. „În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut din cauza bolii. Unul dintre persoanele din conducere a dat ordin ca următorul detaşament să treacă peste ei, călcându-i“, povesteşte el. Grozăviile petrecute în colonia de muncă sunt susţinute şi de declaraţiile unui fost medic deţinut. Gheorghe P. Munteanu a povestit cum, în ziua de 5 martie 1953, a fost adus la penitenciar deţinutul Ion Răpciug. „Acesta a stat 15 zile în canceră în lanţuri şi apoi a fost trecut la penitenciar fiindcă i se umflaseră picioarele şi nu le mai simţea. L-am reţinut în infirmerie deoarece membrele inferioare erau tumefiate până aproape de genunchi. Am întocmit foi de evacuare la spital, dar până la 16 martie nu am putut obţine evacuarea. Trimiterea la spital era necesară pentru a se putea face amputarea“. Omul nu a mai ajuns la spital, murind la infirmerie, pe 6 martie.