Şi altele

De aproape 30 de ani, la fiecare Crăciun, o pantă fericit înclinată se pune la dispoziţia vieţii româneşti şi îi îngăduie să alunece în euforie pioasă. Toată lumea e cotropită de un optimism nebănuit şi îşi urează herghelii de miracole medicale, economice sau politice.

O amnezie plenară trimite în surghiun realitatea adunată în 30 de ani de frustrări. Apoi, încă purtînd urmele vagi ale machiajului festiv, aceeaşi lume se întoarce la nervii, porcăriile şi iluziile de fiecare zi pe care le continuă pînă la următorul Crăciun. Nu e nimic inuman în acest salt cu rezervorul gol peste starea de fapt. Dar cifrele rotunde ştiu să pună probleme pătrate.

După 30 de ani de regim nou, România nu se mai poate considera o societate la început de drum. Ţara a trecut de emoţia şi de scuza debutului. Noutatea lumii noi nu mai e nouă. Putem privi, lung şi cuprinzător, înapoi. Lumea nouă are, deja, o istorie. Propria istorie. Cîteva socoteli aducătoare de riduri, spun că manifestantul din Piaţa Universităţii e, acum, în pragul pensiei. Şi că am însoţit, răbdat sau consumat a doua generaţie de lideri şi figuri publice democrate. Mai important, va trebui să acceptăm că toţi cei ce se apropie de maturitate s-au născut după ce lumea veche a comunismului a căzut.

Alunecarea din comunism şi transformarea lui într-o amintire fără sunet, imagine şi morală e cea mai importantă mutaţie pe care România va trebui să o încorporeze în vremurile ce vin. Referinţa şi memoria comunismului dispar, fără să fi lăsat în urmă loc de bună ziua şi sinistră noaptea. 40 de ani de umilinţă, prostie şi dezumanizare  se retrag într-o lipsă de sens deplină. 

În absenţa acestei acestui petec de hartă, catastrofa comunistă va fi un deşeu inexplicabil. Nu o dramă umană colosală, în stare să îndrume, cu gijă, un secol, ci o defecţiune remediată fără complicaţii - aşa cum se cumpără un mobil nou în locul rablei care a decedat. Tragedia comunistă va cădea, neremarcată, peste bord. Vom constata, iar, că absenţa înlocuieşte esenţa în momentele noastre de răscruce.

Ce credeam şi ce aşteptam în 1989 e uşor de spus. Mai toată lumea voia să scape de lipsuri. Viaţa era o mizerie înecată în soia şi frig. Unii - puţini, uitaţi sau decedaţi - voiau democraţie, într-o ţară eliberată de comunism. Dar asta nu însemna că eram o naţiune dumirită. Eram o masă pestriţă şi ameţită de foame, bîntuită de frică şi ruptă de lume.

După 40 de ani de îndoctrinare şi izolare comunistă, cea mai mare parte a lumii româneşti trăia convinsă că viaţa e o ocupaţie animalică, dar ţara se dezvoltă. Că avem o bază industrială impunătoare şi că, după cîteva corecţii elementare, va fi bine. Noi vom avea de toate, iar ţara va fi un competitor adevărat.

Secretul acestui amestec de dorinţe şi proiecţii e azi anatema: România ar fi fost mulţumită cu nivelul de trai şi cu deschiderea culturală pe care le vedea în Iugoslavia. Să nu uităm: pe atunci, Iugoslavia făcea figura unui mini-paradis vecin şi rîvnit. Aşa arătau, în genere, dorinţele şi speranţele lumii româneşti, acum 30 de ani. Pe scurt: diminuarea sau încetarea controlului securist şi de partid, sfîrşitul cozilor în stradă şi al gerului în casă, mîncare, benzină, încălzire, fotbal, muzică şi filme televizate în culori şi, poate, cîte o  călătorie în occident.

Ce s-a întîmplat mai departe? S-a întîmplat că, în timpul visului preliminar, am uitat sau ignorat slăbiciunea societăţii şi forţa negativă a stăpînilor ei.

Imediat ce a devenit liberă, o parte a societăţii a trecut la năzuinţe şi revendicări mult mai profunde decît formula iugoslavă. O minoritate - acea minoritate care invoca şuşotit democraţia şi înainte de 1989 - a început să facă presiuni pentru libertate politică integrală, economie de piaţă şi drept neîngrădit de exprimare. Toate admirabile şi fără acoperire. Nu e o vină. Lumea bună şi instruită urma legea compensaţiei prin sublimare şi îşi înlocuia, astfel, pasivitatea istorică.

Cealaltă parte a societăţii a rămas la datele formulei iugoslave şi a fost bine reprezentată politic de cei ce meşteriseră comedia revoluţionară. Partidul alcătuit din fosta administraţie comunistă se debarasase, fără pierderi, de Ceauşescu şi prelua majoritatea socială.  

Această împărţire e neatinsă de 30 de ani. Ea ea este şi va fi totuna cu istoria politică a României post-comuniste. Divergenţa de valori, interese, culpe şi alibiuri care desparte aceste două grupuri s-a mutat intact, din comunism în lumea nouă. Ea a dat rezultatul fiecărui rînd de alegeri şi a continuat să lărgească ruptura.

Ceea ce nu înseamnă că timpul a trecut degeaba. Ca întotdeauna cînd istoria unei naţiuni stă pe o contradicţie netranşată, ambiguitatea produce efecte. Iată de ce putem vorbi, azi, pe larg despre consecinţele ambivalenţei într-o ţară care a adoptat formal agenda radicalilor democraţi dar funcţionează practic în logica  majorităţii ”iugoslave”. Alimentată de acest motor schizoid, România a rămas pe loc, ocupată să îşi trăiască şi alimenteze conflictul intern.

Sub acest blocaj garantat, singura mişcare vizibilă a fost şi este desprinderea. O treime din tineret - adică din populaţia între 15 şi 35 de ani - a părăsit ţara. 3,5 milioane de tineri au plecat din România. Lor li se adaogă aproape 2 milioane de oameni în vîrstă de peste 35 de ani. Astfel, primul şi cel mai important răspuns la întrebările fireşti după 30 de ani e clar: noul regim nu a putut face faţă potenţialului propriei societăţi. Răspunsul e cu atît mai şocant cu cît nimeni n-a bănuit că aşa ceva e posibil. Materiale sau ideale, năzuinţele românilor aflaţi în pragul lui 1989 erau, totuşi, naţionale. Nimeni nu paria pe exod. Migraţia şi renunţarea la România au început să se reverse catastrofal, la 10 ani după 1989. O parte vitală a societăţii a demisionat în dezinteres naţional.    

Catastrofa socială prin care trecem pune cruce oricărei dezbateri despre meritele sau lipsa de merite a sistemului care a administrat libertatea. România va fi, curînd, o rezervaţie de pensionari. Iar asta îi va dicta viitorul politic. Guveranrea ţării va fi măsurată în funcţie de capacitatea de a evita prăbuşirea sistemului de pensii şi de a rămîne în orbita financiară a Uniunii Europene. Nimeni nu mai ia în serios Proiectele de Ţară, Strategiile, Rapoartele şi alte automatisme neruşinate ale industriei oficiale de redresare naţională. Politic, sîntem condamnaţi la vid intern şi fetiş UE.

Putem, deci, conchide că problema dezvoltării sau, dacă vreţi, a locului nostru în lume, nu s-a pus nici înainte, nici după 1989. Această indiferenţă netă la propriul statut are rădăcini vechi şi venerabile. Retragerea în codru, eschivă sau în altă vorbă, precum şi petrecerile de pomină la moartea caprelor din vecini ne-au ieşit, mereu, foarte bine. Fireşte, 30 de libertate nu le-au pus capăt.

Adevărat, năzuinţele materiale cu care am plecat la drum acum 30 de ani arată ceva mai bine dar nu aşa cum ar fi fost de sperat. Nivelul de viaţă a crescut dar într-o manieră scandaloasă. Regiuni istorice întregi - Sudul şi Estul - au pierdut tot şi au plonjat în sărăcie extremă. Bucureştiul şi Transilvania evoluează separat. Numai Transilvania reuşeşte ceva ce se cheamă dezvoltare propriu-zisă. Bucureştiul trăieşte sub capacitate şi profită parazitar de monopolul adus de statutul de capitală.

Şi starea vieţii politice e, în aparenţă, mai bună. Feudalismul de partid nu mai e singura realitate, deşi PSD are succes constant întreţinîndu-l sub alt nume. Democraţia e o realitate dar se consumă verbal şi reuşeşte prea puţin să producă progres naţional.

Cine vrea un bilanţ adevărat, îşi va strica sărbătorile de Crăciun. Aproape de a 30-a aniversare, avem destule noutăţi de raportat: puzderie de maşini, case de pariuri, farmacii, bănci, 3,5 milioane de tineri mai puţin, sărăcie persistentă, moluri, celebrităţi pline de importanţa propriei opinii, prăbuşirea culturii, un prim-ministru incapabil să vorbească inteligibil limba ţării pe care o guvernează, un proletariat de presă înfipt, rău instruit şi de vînzare, Cluj, temebelism şi violenţă pe şosele, autostrăzi începute, Halep, libertate de expresie şi expresie rareori gîndită. Şi  altele.