Neaşteptat final de an: refacerea alianţelor, rescrierea hărţilor şi noile jurăminte de prietenie veşnică

Trupe intrând în zona Minbej

Absolut neaşteptate sunt evenimentele în curgere rapidă, declanşate de decizia preşedintelui Trump de a retrage trupele americane din Siria, deschizând astfel porţile pentru o refacere în profunzime a tuturor alianţelor regionale, pentru o brutală rebalansare a lor în termeni de zile şi de regrupare a forţelor într-o nouă ecuaţie, cea scrisă şi aplicată în teren de Noua Mare Antantă: Rusia, Turcia şi Iran.

De câteva luni încerc să transmit semnalul că despre asta se tot vorbea în anumite cercuri de regulă foarte bine informate, plecând de la „precedentul ucrainean“ care a arătat că, ascultând de propriile lor mecanisme democratice de control al puterii, ţările occidentale pierduseră partida, abandonând rând pe rând Crimeea, estul Ucrainei, strâmtoarea Kerci, controlul strategic al Mării Negre şi al estului Mării Mediterane.

În acest sens, episodul Siria nu a fost niciodată un obiectiv în sine. Pe fond, pentru Rusia în primul rând dar şi, din motive diferite, pentru cei doi aliaţi ai săi, Siria a reprezentat celălalt talger al unei balanţe de putere care, odată echilibrată într-un peisaj favorabil ei, devenea valoare simpolică ce putea să se impună drept o soluţie viabilă pentru ţările aliate marelui competitor din jocul global, în acest caz SUA. Lupta împotriva ISIS a fost dusă de doi mari competitori, fiecare cu alianţa proprie de state dependente, important fiind cine avea să se impună în faţa lumii şi a statelor din regiune drept Noul Protector. Cel ale cărui garanţii de forţă să fi fost demonstrate public cu mare succes şi care, astfel, să poată fi credibil când va ameninţa miliţiile ISIS cu mesajul tradiţional „de acum înainte, cine mişcă nu mai mişcă“, spunându-le că băieţii care rămân să impună pacea în teren sunt din categoria forţelor speciale, musulmani sau kurzi, mai nemiloşi decât orice alt duşman.

Aşa se face că, profitând de retragerea anunţată de preşedintele Trump, înspre statele din zona Orientului Apropiat au început să plece rapid mesaje care să spună că a venit timpul să se refacă alianţele strategice bazate pe principiul unei uniuni regionale de state suverane şi independente care să-şi axeze cooperarea pe mari proiecte economice, structurări multinaţionale de mari dimnensiuni, aceasta ducând – sună mai departe promisiunea – la o ieşire definitivă din actuala ecuaţie a exploatării resurselor energetice doar sub pavăza aliatului american în funcţie de presiunile Arabiei Saudite şi ale Israelului. Uitaţi-vă la Turcia – se spune pe canalele respective – uitaţi-vă cum le merge datorită sprijinului rusesc şi, mai presus de orice, uitaţi-vă bine cât timp i-a trebuit Turciei să devină marele hub energetic la Mediterana şi înspre Europa. Şi asta se face prin noua reţea de conducte terestre şi maritime pe care, dacă se refac alianţele în Orientul Apropiat, le-ar putea avea toate statele, ieşind din paradigma constrângătoare şi foarte costisitoare de acum. De ce nu vreţi şi voi, dacă americanii vă lasă baltă? Apel care a avut deja un efect imediat, Emiratele Arabe Unite restabilind în viteză relaţiile diplomatice cu Damascul, după şapte ani de absenţă. Câteva ore mai târziu, Bahreinul anunţa la rândul său că urmează să continue lucrările de refacere a ambasadei de la Damasc, semn clar al unei viitoare reluări a relaţiilor diplomatice.

Dar episodul de vineri va avea o mare valoare nu numai militară, ci în simbolica atât de complicată a Orientului Mijlociu şi mult mai departe: în semn de disperare absolută, lăsaţi baltă de americani (la fel ca în Irak) kurzii sirieni au cedat şi, uluitor, au cerut sprijin pentru supravieţuire din partea duşmanului de ieri, astfel încât armata guvernamentală a regimului Bachar al-Assad a intrat în regiunea Minbej, ameninţată de ofensiva de mari proporţii declanşată de armata turcă.  Gest salutat imediat de Kremlin drept „o mişcare ce serveşte stabilizării situaţiei“.

Practic, în acest moment, situaţia pare să ducă, cel puţin aparent, la o nouă explozie, adică la o confruntare între armata siriană+kurzi şi cea turcă, miza fiind întreaga regiune controlată de kurzi (aproximativ 30% din teritoriul sirian) şi mai ales teritoriile din districtul Deir Ezzor, acolo unde se află rezerve foarte însemnate de petrol.

Un nou conflict, de data asta între puterile din triumvirat? Nu cred. Ca dovadă, sâmbătă, miniştrii de externe şi ai apărării din Turcia se află la Moscova pentru a pregăti marea reuniune din cadrul Procesului Astana care va avea loc la Moscova la început de ianuarie. Va fi o reuniune despre care se spune că urmează să decidă ultimele detalii ale procesului de pace, cadrul în care s-ar putea accepta şi ofertele viitoare făcute de ţări europene interesate şi, mai ales, s-ar putea anunţa termenii unui armistiţiu sau ai unei înţelegeri tripartite în privinţa problemei kurde. Nu va fi un gest de compasiune pentru cauza kurdă sau pentru destinul unei populaţii prinse în mrejele ucigaşe ale organizaţiei teroriste PKK şi a represiunii nemiloase a armatei turce. Este un calcul diplomatic pentru a arăta populaţiilor din zonă că, la nevoie, silite de împrejurări, statele din triumvirat ar putea acorda nişte privilegii retrânse populaţiei kurde, desigul condiţionat de ruperea legăturilor cu cei din PKK.

Dar toate aceste mesaje n-ar avea niciun fel de valoare dacă nu vor fi dublate de marile oferte economice care să justifice inversarea alianţelor de acum şi să dea sens unei prezenţe a unor trupe de securitate combinate, poate multinaţionale, dar cu siguranţă ruseşti, pemntru a garanta securitatea sistemului de conducte, cu control permanent satelitar.

Priviţi hărţile pentru a realiza cam despre ce e vorba acum:

Cine gerează unul sau ambele trasee va deţine multe dintre atuurile esenţiale pentru a controla toate rutele de care va fi nevoie pentru extensia coridorului terestru al Noului Drum al Mătăsii aşa cum se propunea deja din 2012, în deschiderea negocierilor. Iată:

Şi noi pe unde suntem în structura asta de proiecte care se negociază intens de ani de zile, care justifică sau chiar generează unele dintre conflictele vizibile ale acestei perioade? Simplu: nu ne-a interesat, nu ne interesează, şi, priviţi harta, suntem fix deasupra punctului de conexiune pentru Conducta Iraniană (Iranian Pipeline). Şi ce dacă? Ai noştri mai au încă un secol să-şi scoată ochii, să se înjure, să jelească cum nu-i bagă nimeni în seamă, neinformaţi şi ciudoşi cum sunt. Asta e, alţii n-avem.