Mărturia rară a unui explorator englez despre primul popas în Ardeal: „Românii sunt extrem de arătoşi, dar frumuseţea femeilor e tulburată de muncile grele”

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Deva, în secolul al XIX-lea. Gravură.
Deva, în secolul al XIX-lea. Gravură.

O mărturie preţioasă despre ţinuturile şi oamenii din ţinuturile Hunedoarei în secolul al XIX-lea a fost semnată de Robert Nelson Boyd, un explorator englez care a călătorit prin Transilvania şi Principatele Române, pentru a cunoaşte viaţa localnicilor.

Robert Nelson Boyd, un explorator şi scriitor englez din secolul al XIX-lea, a lăsat posterităţii una dintre cele mai preţioase mărturii despre ţinuturile şi traiul românilor din acea epocă. Boyd a călătorit în Transilvania şi Ţara Românească în jurul anului 1870 şi a publicat un reportaj amplu, numit „O vizită în Principatele dunărene”, într-una dintre cele mai faimoase reviste ale vremii, „Ilustrated Travels” (Călătorii ilustrate), editată de Societatea Georgafică Regală din Mare Britanie. Aventurierul englez a călătorit până la Deva cu trenul, apoi şi-a continuat drumul pe ruta Hunedoara, Haţeg, Valea Jiului, Pasul Vulcan, Târgu Jiu şi Bucureşti. A oferit detalii despre oraşele şi locurile vizitate şi despre oamenii întâlniţi şi despre evenimentele mai puţin obişnuite trăite în zilele petrecute printre români.

„Provinciile dunărene, cu toate că au ocupat şi încă au o poziţie proeminentă printre problemele politice ale zilei în Europa, sunt puţin cunoscute în ce priveşte resursele, bogăţia, locuitorii şi capacităţile de dezvoltare. Acest fapt se datorează în mare măsură dificultăţilor de a călători într-o ţară în care căile ferate sunt practic necunoscute, existând una singură, din capitala Bucureşti la Rusciuc, pe Dunăre, şi unde drumurile sunt simple linii prin ţară. Drumurile devin în vremurile ploioase mlaştini de noroi, prin care caii şi trăsurile se opintesc, dacă nu se scufundă cu totul, iar când sunt uscate nu reprezintă mai mult decât nişte lungi dâre de praf deasupra cărora se ridică nori denşi la cel mai mic vânt sau la trafic, acoperind totul în jur şi aproape sufocând călătorii îndrăzneţi”, scria autorul britanic.

deva

Deva, oraşul viilor
Primul popas din călătoria sa prin Transilvania l-a făcut la Deva, o staţie de cale ferată şi un oraş cu oarecare importanţă, situat pe malul râului Mureş, o fostă garnizoană a trupelor austriece, îl descria Robert Boyd.

„Vechea cetate, ale cărei ruine pot fi văzute pe un deal care se ridică abrupt din câmp, a fost distrusă în 1849 de trupele ruseşti, care au invadat Transilvania pentru a sprijini Austria în a înăbuşi ceea ce a fost denumită revoluţia lui Kossuth. Cetatea Devei a fost devastată şi nu a mai fost reparată de atunci, iar regimentele austriece au fost aşezate la poalele ei şi în oraş. În timpul vizitei mele, ultimele trupe se pregăteau de plecare şi urmau să îi uşureze pe localnici de neplăcerea de a avea printre ei soldaţi străini”, scria exploratorul.

Drumul spre Hunedoara

Robert Boyd a poposit la un han din Deva, însă doar pentru a lua masa, înainte de a fi din nou gata de plecare, cu o trăsură condusă de un vizitiu român, spre Hunedoara.

„De această dată, drumul, care era un fel de linie largă prin ţară, pornea neregulat pe pajiştile dealurilor, divizându-se în ramuri, ori lărgindu-se independent, pentru a se potrivi necesităţilor din zilele cu vreme rea sau pentru a îndeplini nevoile căruţelor şi cirezilor de vite care formează traficul. Am trecut pe lângă dealurile ocupate de vii. Vinul de pe valea Mureşului, din Arad la Deva, este cel mai bun din Ungaria. Dar din Deva caracterul culturilor începe să se schimbe, podgoriile dispar şi nu sunt decât câmpuri întinse de porumb sau pajişti imense pe care pasc cirezi de tauri, vaci de lapte, cai şi chiar şi bivoli, turme de oi şi porci. Şi înfăţişarea, portul şi limba oamenilor se schimbă. Cizmele şi hainele elegante ale maghiarilor sunt înlocuite cu opincile şi cămăşile valahilor, iar sunetele ridicate ale ungurilor, cu tonurile mai domoale ale bastarzilor latini numiţi români. Aici suntem deja în ţinutul colonizat de romani şi ocupat acum de descendenţii lor. Chiar şi numele Deva are origini romane şi este identic cu numele pe care îl purta oraşul nostru Chester, în vremea ocupaţiei romane a Marii Britanii”, relata britanicul. 

deva

Românii descrişi de savantul englez

Boyd remarca diferenţa între portul elegant al locuitorilor Vienei şi ţăranii români din Deva, îmbrăcaţi în piei de oaie şi încălţaţi cu opinici, dar se arăta impresionat de frumuseţea românilor.

„Ca o regulă, bărbaţii sunt extrem de arătoşi, cu feţele ovale, cu trăsături bine modelate, cu chipuri inteligente, manierele lor bărbăteşti indicând că acceptarea descendenţei dintr-o naţie de războinici. Invariabil, ei poartă părul lung, negru, în plete, care le cad graţioase peste umeri. Şi văzuţi în mijlocul ţării lor frumoase, ei formează una dintre cele mai pitoreşti aparenţe pe care ochii se pot aţinti”, scria savantul englez. Când îşi lucrau pământurile, ţăranii români nu îşi purtau niciodată vestele sau sandalele, singurele lor veştminte fiind cămaşa albă şi pantalonii şi o centură largă din piele, mai mult sau mai puţin ornamentată, în care îşi puneau cuţitul, tutunul şi alte lucruri necesare pentru acea zi, afirma acesta.

Femeile nu contrastau însă favorabil cu înfăţişarea bărbaţilor, adăuga acesta.

„Ele sunt, în general, mici şi trăsăturile lor sunt uzate şi aspre de expunerea la munca grea, timpurie. De la o vârstă fragedă, femeia valahă este silită să lucreze afară, iar fumuseţea ei este tulburată de efectele muncii grele. Ocazional, excepţia acestei reguli este întâlnită în satele mai mari unde găsim ţărani bogaţi şi destul de educaţi care nu îşi trimit fiicele să muncească în câmp, şi ele pot fi văzute posedând o frumuseţe naturală, îmbunătăţită de încrederea lor şi purtarea simplă. Ochii lor sunt cafenii, au o expresie blândă, şi obişnuite să fie tratate ca fiinţe inferioare, par surprinse şi mulţumite la cea mai mică atenţie care li se acordă. Este dureros să vezi câtă corvoadă şi muncă grea trebuie să facă. Nu doar că poartă pe umeri grija întregii gospodării, dar trebuie să muncească şi la grădină şi în câmp, la seceriş, la semănat, la cules, la căratul lemnelor şi al apei, pe lîngă că torc şi apoi ţes hainele şi păturile folosite de familiile lor”, relata exploratorul.

Ţinutul Devei şi al Hunedoarei i se înfăţişa ca un loc seducător. „De-alungul lanurilor de porumb erau dovleci imenşi, pepeni şi castraveţi, crescuţi pe pământ. Pe ici pe colo, câte o livadă de pruni roditori, cu fructe purpurii, care trăgeau în jos ramurile. Apoi o pădure de stejar şi castani, sub care turmele de porci sunt lăsate în voia lor. În păşunile din vale, un număr mare de vite erau la păscut, iar de-a lungul drumului am trecut pe lângă turme de oi luate din Haţeg, unde un târg avea loc la acea vreme”, relata Robert Boyd, în jurnalul său de călătorie, din vara anului 1870.


Vă recomandăm să citiţi şi:

Marile cetăţi ale lui Iancu de Hunedoara. Poveştile celor mai fastuoase monumente medievale ctitorite de voievod

Nicolae Iorga la Mănăstirea Prislop: „O cărare pe care nu pot sui trăsurile duce la colţul de munte al domniţei Zamfira”

Secretele celor mai întunecate cotloane din Castelul Corvinilor. Soarta locurilor interzise, după marea restaurare

Hunedoara



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite