Raportul asupra situaţiei copiilor lăsaţi în grija statului. Vlad Alexandrescu: „Situaţia copiilor din orfelinate este exact situaţia societăţii româneşti“

După o documentare de mai bine de un an în centrele de plasament din ţară, senatorul Vlad Alexandrescu publică „Copiii lui Irod. Raport moral asupra copiilor lăsaţi în grija statului” care prezintă problemele grave cu care se confruntă copiii instituţionalizaţi, într-un sistem de protecţie deficient. Alexandrescu a vorbit, la Adevărul Live, despre copiii obligaţi să tacă şi să îndure.

În România, 53.393 de copii se află în grija statului. 65% dintre aceştia ajung în sistemul de protecţie a copilului în urma unui eveniment perturbator, precum decesul părinţilor, sau ajungerea lor la închisoare, iar peste 31% sunt părăsiţi fie direct în secţia de maternitate, imediat după ce s-au născut, fie la câteva luni de la naştere, când părinţii îi părăsesc într-o secţie de pediatrie a unui spital. Restul sunt abandonaţi în stradă, iar pentru sub 1% dintre aceştia, dosarele nu oferă această informaţie.

Raportul realizat de acesta prezintă de la statistici cu privire la copiii instituţionalizaţi, până la dialoguri cu aceştia sau cu pedopsihiatri- toate arată că vocile acestor copii sunt sugrumate de un aparat birocratic greu de înfrânt pentru persoane din exterior, imposibil de doborât pentru ei. De la alocaţii reţinute de către angajaţii din centru, la bătăi pentru lucruri de cele mai multe ori fireşti pentru un copil şi până la îndoparea acestora cu medicamente pentru ca munca să le fie mai uşoară asistenţilor, în toate acestea copiii nu au nicio alegere.

Toate vânzările care vor fi obţinute de pe urma vânzării raportului „Copiii lui Irod”, apărut la editura Humanitas, vor fi donate unei organizaţii a cărei misiune este să ajute şi să protejeze copiii şi tinerii aflaţi în dificultate.

De asemenea, marţi, Vlad Alexandrescu i-a adresat premierului Viorica Dăncilă, o scrisoare ce conţine 21 de recomandări şi propuneri pentru o reformă a sistemului de protecţie a copiilor- extrem de necesară după cum arată raportul. 

„Tânăr: (Povesteşte o situaţie în care a fost bătut de educatorii din centru pentru furtul unui telefon). A doua zi au spus aşa, mergem la [indică spitalul] la psihiatru ca să te cuminţeşti. M-am dus la doctorul [indică numele medicului psihiatru care a dat tratamentul] şi mi-a prescris, mi-a făcut un carnet de handicapat, acolo scria în fiecare lună ce medicaţie iau. Am început treptat cu medicamente timp de vreo doi ani şi jumătate şi eram o legumă.”

Alexandrescu a decis să meargă să viziteze centrele de plasament din România, în urma unei dezbateri organizate la Senat în urmă cu câţiva ani, cu tineri care ieşiseră din sistemul de protecţie. „Erau nişte tineri care împliniseră vârsta de 18 ani, unii dintre ei reuşiseră să îşi continue studiile, alţii nu...S-au strâns şi ne-au povestit, ca de la om la om, ce au îndurat în perioada în care au fost instituţionalizaţi...fie în centre de plasament pentru copii şi adolescenţi, fie în asistenţă maternală. Mi-au povestit peripeţiile lor prin sistemul de protecţie al copilului din România”.

„Din pricina faptului că am ascultat poveşti înfiorătoare spuse de aceşti tineri, am hotărât să mă documentez eu însumi încercând să intrtu în hăţişurile birocratice ale sistemului. E un sistem foarte netransparent, foarte ascuns, care se protejează mai mult pe sine decât îi protejează pe copii”.

Sistemul de protecţie a copilului seamănă cu o maşină de represiune, crede acesta. Consecinţa este că stima de sine a copiilor este foarte scăzută, nefiind deloc încurajată. Adesea, când vizita aceste locuri, nu auzea rar fraze de tipul: „după ce că maică-ta te-a abandonat, ce mai vrei să mai găseşti aici?”- tocmai o accentuare a traumei iniţiale, a completat Alexandrescu. 

Îndoparea copiilor cu medicamente

„Deseori copiii devin agitaţi sau insuportabili, sau devin chiar delicvenţi în anumite situaţii. Există şi centre pentru copii minori delicvenţi. De regulă, în aceste situaţii, sistemul în general de protecţie a copilului a găsit o soluţie, o soluţie pe care o moşteneşte de la psihiatria din timpul regimului comunist, şi anume psihiatrizarea copiilor. Se declară cu mare uşurinţă că minorul a căzut victima unei boli, a unei suferinţe psihice, este dus la medicul psihiatru care cunoaşte problema, de cele mai multe ori este dus chiar la un spital de psihiatrie unde este internat pentru mai multă vreme...acolo i se pune un diagnostic confuz- pentru că nu se prea pun diagnostice precise minorilor până la 16 ani- şi este îndopat cu medicamente foarte puternice, cu neuroleptice, cu antiepileptice, în principiu pentru o perioadă scurtă. Evident, un copil mic, sau un copil imediat cedează psihic şi de cele mai multe ori doarme sau vieţuieşte ca o legumă. De pe uşa spitalului de psihiatrie, el iese cu recomandare de psiho-terapie şi de reevaluare periodică a stării de sănătate şi a tratamentului. Numai că, odată ajuns în centrul de plasament, psihoterapie se evaporă ca prin minune...Nu există psihoterapeuţi angajaţi, în niciunul din centre nu am văzut aşa ceva, şi mai mult de atât, nu se recurge, cu toate că există posibilitatea, la servicii de psihoterapie externe, externalizate, pentru aceşti copii. Sunt foarte puţini psihiatrii de copii, sunt circa 100 de pedopsihiatrii în toată ţara care se plâng că au foarte mult de muncă şi nu pot vedea toţi copiii în situaţii de suferinţă”.

Adopţia, un proces dificil

O şansă pentru copiii abandonaţi ar reprezenta-o adopţia, însă una dintre probleme în acest proces o reprezintă faptul că mai întâi trebuie să „se epuizeze” toate rudele până la gradul patru. Lucru dificil, mai spune Alexandrescu, pentru că unele dintre ele sunt greu de găsit, altele sunt în străinătate, iar cele care pot fi găsite, nu vor să dea declaraţia necesară pentru ca acel copil să poată fi dat spre adopţie. „...nu vor să dea declaraţia, cu toate că nu se ocupă de copil...nu vor, cer bani de pildă, asta e cel mai des. Cer bani de la familia adoptatoare. «Dom'le, la ce să îţi dau eu copilul meu? Dacă îl vrei, dă-mi bani, dacă nu, stă acolo în orfelinat. Ce-mi aduce mie chestia  asta?» Da, lucrurile astea există şi, din păcate, nu se vorbeşte despre ele .Dacă cineva va citi această carte, şi sper că o va citi, pentru că este un strigăt de alarmă spre societatea românească, o să vadă că situaţia copiilor din orfelinatele româneşti este exact situaţia societăţii româneşti. Aşa suntem ca societate, cum sunt îngrijiţi aceşti copii.“