INTERVIU Steinar Lone, traducător în norvegiană: „Mircea Cărtărescu m-a descoperit pe mine, nu eu pe el“
0
Steinar Lone, traducător de limbă şi literatură română în norvegiană, vorbeşte despre cum a ajuns la facultate în România comunistă, despre primele sale eforturi de promovare a literaturii române în Norvegia şi despre cum a ajuns să traducă operele scriitorului Mircea Cărtărescu.
Traducător norvegian din limbile română, franceză şi italiană, Steinar Lone (64 de ani) mărturiseşte că, în calitate de tânăr student, interesul lui pentru limba română s-a datorat faptului că era pur şi simplu un tocilar căruia româna i s-a părut o limbă exotică. A ajuns în Bucureşti, în anul trei de facultate, atunci când, cel mai probabil, s-a încrucişat cu Mircea Cărtărescu – de ale cărui traduceri avea să se ocupe peste ani – pe scările librăriei „Mihai Eminescu“.
Au avut şi un curs comun, dar n-au aflat asta decât mai târziu – „Acum 40 de ani, Mircea Cărtărescu şi cu mine eram în acelaşi amfiteatru“, conchide uşor amuzat. S-au cunoscut abia când scriitorul a auzit de Steinar Lone de la Jan Willem Bos, traducător în neerlandeză, prieten bun cu Lone încă din facultate, de când fuseseră colegi de cameră în căminul Grozăveşti. „A trimis cartea (n.r. – „Nostalgia“) cu o scrisoare foarte politicoasă, cu o dedicaţie: «Domnului Steinar Lone, cu speranţa că această carte vă va interesa»“. Restul e istorie, adaugă traducătorul norvegian care, în fiecare an, vine la Festivalul Internaţional de Literatură şi Traducere din Iaşi (FILIT), unde am realizat şi acest interviu, după o întâlnire informală a traducătorilor din limba română.
„Weekend Adevărul“: Domnule Steinar Lone, de regulă, când se vorbeşte de interesul dumneavoastră pentru limba română, se ajunge la discuţii despre conjunctiv. Să ne lămurim: de unde interesul acesta pentru această limbă?
Steinar Lone: Am impresia că mă repet tot timpul. Recent, am dat un interviu în Norvegia, la un festival literar de acolo, iar o prietenă mi-a spus: „Am auzit că interesul pentru limba română a venit odată cu conjunctivul“. Nu-i adevărat, nu m-am dus la cursul de limba română pentru conjunctiv. Faptul că limba română are un conjunctiv foarte interesant am descoperit mai târziu. Mi-aduc aminte că eram şi la un curs de engleză atunci şi o colegă care era mai interesată de literatură mi-a spus: „Dar există şi literatură în limba română“. „Probabil că da“, i-am răspuns (râde).
Răspunsul serios este că n-a fost un interes pentru literatură, a fost un interes pentru limbă. Eram nerd (n.r. – tocilar). A fost un curs la mine la facultate, care a ţinut o primăvară, cu două ore pe săptămână. Eram numai doi studenţi, n-aveai cum să chiuleşti. Apoi, am fost la cursurile de vară la Braşov, organizate atunci de Universitatea din Bucureşti. A fost foarte interesant. Mi-am zis atunci: „OK, ce să fac cu viaţa mea?“. Voiam să fac o carieră universitară pe limbi romanice – care nu s-a realizat. În 1978-1979, am venit aici ca student cu o bursă reciprocă. La Oslo a plecat o studentă pe nume Sanda Baciu, acum Sanda Tomescu, care în prezent e profesoară de limbă norvegiană la Cluj. Ne cunoaştem deja de mai mult de 40 de ani.
(Foto dreapta jos: Steinar Lone, în căminul Grozăveşti)
„I will go and sit on the calorifer and smoke“
Cum a fost când aţi venit pentru un an întreg la Bucureşti?
Când am sosit la Bucureşti, bineînţeles că a fost altceva decât un curs de vară unde totul era pus la punct pentru oaspeţii străini. M-am străduit să vin cât mai devreme ca să ajung la începutul anului universitar, neştiind că în prima lună toţi studenţii erau la muncă patriotică, la cules de struguri. Dar, oricum, m-am aranjat. Am primit o cameră doar pentru mine la căminul studenţesc Grozăveşti, în blocul C, camera 410. După o săptămână, s-a auzit o bătaie în uşă. Era un băiat care mi-a spus: „Am fost repartizat aici“. L-am întrebat de unde e: „Din Olanda“. Era Jan Willem Bos (n.r. – acum, traducător în neerlandeză).
Pentru mine a fost mare noroc, pentru Jan Willem a fost un noroc şi mai mare, dar voi ajunge şi acolo. Ne-am împrietenit imediat. Am început să vorbim în engleză împreună, dar foarte rapid am ajuns la o limbă engleză amestecată cu cuvinte româneşti. Se ducea la fumat, pe culoar, şi-mi spunea: „I will go and sit on the calorifer and smoke“ („Voi merge şi voi sta pe calorifer şi voi fuma“). La un seminar de filologie romanică comparată, profesorul ne-a prezentat o fată din SUA, cu origini româneşti, Cornelia Golna. Apoi, la cursul de istorie a limbii române al Floricăi Dumitrescu, unde probabil era şi Mircea (n.r. – Cărtărescu), undeva prin spate, fata a stat lângă mine. M-a întrebat ce fac după curs şi i-am explicat că merg să mă văd cu Jan Willem să mâncăm la Intercontinental, unde era o autoservire. A vrut să vină şi ea. Am devenit prieteni foarte buni toţi trei, ieşeam să mâncăm împreună. Nu mâncam tot timpul în oraş. Cum n-aveam relaţii în România, zacusca era necunoscută, ştiam de pateul de ficat la cutie, în schimb (râde).
Bănuiesc că era primul dumneavoastră contact cu o ţară comunistă.
Interesul meu pentru România nu era doar lingvistic, ci şi politic. Mă întrebam: „Ce se întâmplă acolo? Este ceva de văzut, de învăţat?“. De când am fost la Braşov, mi-am dat seama că nu (râde). Îmi dădeam seama că era o dictatură comunistă, dar că aici trăiau, locuiau şi munceau, totuşi, nişte oameni. Şi pe-atunci, nu erau foarte mulţi în Norvegia care se ocupau de ţara asta. De fapt, întreaga Europă de Est era o masă gri pentru norvegieni. Mi-am zis că dacă vreau să învăţ o limbă din Europa de Est, trebuie să vin aici. „În plus, cineva trebuie să facă o legătură, poate pot crea o nişă pentru mine“, aşa îmi spuneam. După un an la Bucureşti, am dat nişte examene pe filologie romanică comparată şi a trebuit să mă duc în Suedia să dau examen de română, pentru că în Norvegia încă nu se putea. A urmat un an universitar în Florenţa, Italia. Desigur, am fost marcat de şederea mea în Italia, dar nu atât de mult cum am fost marcat de Bucureşti.
Totuşi, Italia e mama latinităţii. Cum se face că aţi ales România?
Da, dar Italia era o ţară occidentală. Ani mai târziu, la Cluj, i-am mărturisit Sandei Baciu că am optat pentru România pentru că mi se părea că are o limbă exotică. Şi ea a replicat: „Da, ăsta a fost şi motivul meu atunci când m-am interesat de limba norvegiană“.
Improvizaţie românească, la cămin
Părinţii ce au zis când i-aţi anunţat că plecaţi în România?
S-au speriat, mai ales mama. Norocul meu a fost că recent se deschisese şi o ambasadă norvegiană la Bucureşti. Am fost întâmpinat de ambasadă, că bursa încă nu-mi fusese dată, din motive birocratice. M-am întâlnit cu însărcinatul de afaceri, care, după Crăciun, a devenit ambasador. El mi-a dat voie să folosesc poşta diplomatică a ambasadei, numai că nu reuşeam să mă sincronizez cu ai mei. Când primeam o scrisoare, eu tocmai le mai trimisesem una. De vreo două ori am dat şi telefon. A costat o avere (râde). Dar oricum, faptul că primeam scrisori de la ai mei era foarte înduioşător.
La un moment dat, tata m-a întrebat: „Ai o tigaie?“. N-aveam (râde). Dar ce-am făcut? Împreună cu Jan Willem, am cumpărat o farfurie de aluminiu şi un cleşte pentru rufe şi puneam totul pe o plită de 300 de waţi. Din fericire, ne-am organizat rapid şi-am descoperit cafeneaua cu autoservire de la subsolul Intercontinentalului.
În anii ’70 nu era aşa de rău cum a devenit în anii ’80. Părinţii mei, când au primit prima scrisoare, s-au liniştit puţin. Totuşi, la Crăciun, m-am dus la familia Sandei Baciu, unde am făcut o infecţie. Am fost la spital. Când m-am întors la Bucureşti, am făcut revelionul cu Jan şi Cornelia, la un prieten în Berceni, moment în care am descoperit că unii dintre noi erau şi mai buni prieteni (râde). Acum, ei doi au şi o fiică, de vreo 35 de ani. Cum spuneam mai devreme, întâlnirea între noi a fost mai decisivă pentru el.
Apoi, în luna februarie, am mers acasă, în Norvegia. Când m-am urcat pe cântar, aveam 58 de kilograme. Mama s-a speriat. Până să mă întorc în România, am ajuns la 62, cam cât aveam şi când am plecat prima dată. M-am întors aici cu mai mulţi bani norvegieni, valută. Am schimbat la negru şi nu mi-a lipsit mai nimic. Dacă aş fi ştiut cum avea să fie, nu plecam – dar nu regret.
Totuşi, n-am avut mulţi prieteni în România, mai mult pentru că erau înfricoşaţi. Mi-am dat seama mai târziu, după 1989, că mai toate cunoştinţele mele din România, fie au plecat, fie au murit, fie amândouă. Şi n-am avut o reţea de cunoştinţe care să rămână.
O listă de aşteptare de 15 ani
Când aţi reuşit să creaţi o asemenea reţea?
În 2007, când am fost invitat la un festival literar la Neptun, organizat de Uniunea Scriitorilor. Atunci am început să mai am o reţea de cunoştinţe, la care s-a adăugat deschiderea pe care o avea ICR (n.r. – Institutul Cultural Român) care atunci când era Patapievici acolo funcţiona altfel. Mi-aduc aminte că în 2008 a organizat un workshop la Paris. Am fost şi eu. Se cunoşteau traducătorii între ei. Era şi Jan Willem Bos. Stăteam acolo şi bârfeam ceva şi am fost întrebaţi: „Păi, voi doi vă cunoaşteţi deja?“. „Da, ne cunoaştem de...“. Ne-am uitat unul la altul şi am adăugat: „Ne ştim de 30 de ani!?“. Dar noi doi sau trei – am ţinut legătura tot timpul, văzându-ne aproape în fiecare an. În Norvegia, o dată în Grecia, dar mai ales în Olanda.
Veniţi şi la Iaşi, la FILIT, de la prima ediţie.
În 2012, a fost scandalul la ICR, când l-au dat deoparte pe Patapievici. Atunci, toată lumea se întreba: „Dar ce facem?! Suntem ţară de onoare la Salonul de la Paris“. La salonul ăla m-am dus şi eu, iar acolo m-am întâlnit cu Dan Lungu cu care mă ştiam din 2008, cred că deja tradusesem „Sunt o babă comunistă“, şi cu Lucian Dan Teodorovici. Le-am zis: „M-am gândit să vin în România în septembrie, dar poate merg doar la Iaşi. E interesant oraşul în septembrie?“. Şi-au aruncat nişte priviri şi mi-au zis: „Stai puţin, avem un proiect, un festival de literatură şi traduceri foarte mare, în octombrie. Vei fi invitat“. Şi am fost invitat la primul FILIT. A fost minunat!
„Ia uite, avem palat la Veneţia!“
Şi aşa reţeaua de cunoştinţe rămâne activă.
La FILIT e şi iad, e şi rai, pentru că mă întâlnesc cu foarte mulţi scriitori buni care vin şi-mi spun: „Sunteţi interesat de un exemplar al cărţii mele?“. Le răspund că da, numai că e o listă de aşteptare de aproape 15 ani. E foarte plăcut să mă întâlnesc cu colegii mei traducători. Dar şi cu ICR au fost nişte întâlniri frumoase până în 2011 – la Veneţia, de exemplu. Acolo este un institut cultural într-un palat din centrul oraşului care a fost cumpărat de Nicolae Iorga. A achiziţionat acest palat care a devenit un centru cultural în Italia, iar după război a rămas ca atare, până în anii ’80, când autorităţile veneţiene au transmis guvernului român că trebuie să facă ceva, altfel va fi sechestrat. După ’90, şi-a dat seama românul că „ia uite, avem palat la Veneţia!“. Acolo a fost aşadar ICR, condus la vremea când îl frecventam eu de Monica Joiţa. De la întâlnirile de acolo s-a creat o reţea de traducători de limba română. După ce s-a distrus ICR, a preluat ştafeta FILIT şi ne întâlnim aici foarte mulţi în fiecare an, dar nu aceeaşi mereu.
„Întreaga Norvegie auzea despre Revoluţia română în direct, la radio, în limba română“
De Revoluţie cum aţi aflat, ce făceaţi când a izbucnit?
Pe vremea aia lucram într-o agenţie de traduceri, în care făceam buletine informative de ştiri norvegiene, dar în engleză. Deci, munca mea era şi să ascult ştirile la radio. Am fost la curent tot timpul.
Pe 22 decembrie, la ora 13.00, deci 12.00 ora României, un prieten de-ai mei, istoric, care a locuit şi la Cluj şi care vorbea bine limba română, a avut o legătură telefonică cu cineva care locuia pe strada Batiştei, colţ cu bulevardul Magheru, persoană pe care a intervievat-o în direct, la radio, în limba română. N-a mai avut timp să traducă. „Elena, ce s-a întâmplat?“ Şi răspunsul: „Să ştii că ai noştri au învins, merg la televiziune acum!“. Întreaga Norvegie auzea despre Revoluţia română în direct, la radio, în limba română. Dar el n-a avut timp să traducă. Pentru noi, cei care ştiam limba română, a fost incredibil.
După ce aţi terminat studiile la Bucureşti, până la izbucnirea Revoluţiei, mai vizitaserăţi România?
Am mai fost în România, în ’84. Îl vizitam pe Jan Willem care era lector de limba neerlandeză, pe Cornelia şi pe fiica lor care avea atunci doi ani şi ceva. Când am plecat, i-am spus: „Nu mă întorc până când nu vor muri“. Eu, cu el şi cu Cornelia ne-am întâlnit aproape în fiecare an, uneori chiar de două ori pe an. În decembrie ’89, ştiam că ea era în Grecia la părinţi, Jan Willem ştiam că e în Olanda. În sfârşit, ne-am reîntâlnit la Bucureşti în 1990. De fiecare dată, după ’90, chiar şi azi, când plec din România, de la Otopeni sau chiar de la Iaşi sau Cluj, când decolează avionul mă uit la peisaj şi-mi dau seama ce a fost şi ce s-a întâmplat. Şi plâng.
„Am mers la o editură cu traducerea din «Baltagul» şi-au râs de mine: «Cine te crezi?»“
În anii 2000 cum au fost revenirile în România?
Dacă reveneam în România trebuia să am un proiect. În 2010, am avut o bursă mai substanţială din partea ICR şi am stat o lună la Bucureşti, unde am tradus o parte din ultimul volum din „Orbitor“ (n.r. – romanul lui Mircea Cărtărescu). Era foarte ciudat pentru că eram într-un bloc lipit de Cişmigiu, cu balcon spre curtea interioară, dar traduceam ceea ce scrisese Mircea despre Revoluţie şi trebuia numai să ies din apartament şi să merg după colţ. De acolo, vederea era spre balconul fostului Comitet Central al PCR, care acum e sediul Ministerului de Interne. Era ceva special!
Apoi, în 2011 am primit o bursă de călătorie din Norvegia şi atunci am cutreierat aproape toată România. Am revăzut locuri în care nu fusesem din ’76, cum ar fi mănăstirile din Bucovina. Mircea Cărtărescu spune undeva, în „Nostalgia“ sau în „Travesti“, ceva de genul: „Era un vis imposibil că voi avea un casetofon“. Când eu eram tânăr, aveam un vis că odată voi avea şi eu, poate, un permis de conducere şi, în 2011, când am aterizat la Otopeni, am putut închiria o maşină, şi-am plecat spre Sinaia. Am făcut ruta Sinaia- Braşov- Sighişoara. Apoi spre Bucovina, pe urmele Vitoriei Lipan din „Baltagul“. Am fost şi în Maramureş, la Sighet, la casa lui Elie Wiesel, apoi la Cimitirul Vesel de la Săpânţa. La Oradea, la Alba Iulia, la Sibiu, la Curtea de Argeş. Apoi, m-am întors direct la Otopeni – nu m-am plimbat prin Bucureşti atunci, pentru că, după 2010, mă săturasem de el, chiar dacă e oraşul în care mi-am făcut studiile. Îl iubesc şi-l urăsc în acelaşi timp. În 2012, am făcut o călătorie mai lungă prin Italia. Traduc şi din limba italiană, şi din limba franceză.
Am nevoie să traduc şi altceva decât cărţi româneşti. Dacă traduc numai cărţi din limba română, înnebunesc. Trebuie să mai schimb din când în când.
Steinar Lone a fost premiat pentru traducerea volumului „Orbitor. Aripa Stângă“ (Foto: Librăria Humanitas Braşov)
Să vorbim şi despre primele dumneavoastră traduceri din limba română. Iniţial aţi încercat cu „Baltagul“ lui Sadoveanu, dar aţi ajuns să aveţi ca primă traducere integrală un text de Eliade, „Pe strada Mântuleasa“. Cum s-au petrecut lucrurile?
Am auzit de „Baltagul“ pe când studiam aici. L-am şi cumpărat de la un anticariat. Îmi amintesc şi acum: cartea era tipărită la Întreprinderea Poligrafică I.V. Stalin, în ’53. Într-o după-amiază, m-am întors din oraş la Grozăveşti cu o durere nemaipomenită de cap, aşa că am ajuns să beau o cafea după ora 20.00. Deci n-am mai putut adormi şi am citit „Baltagul“ până la ora 3.00 dimineaţa. Am fost copleşit. E o carte extraordinar de bună! Când am terminat-o, n-am mai dormit. Am ieşit la 3.00 dimineaţa şi-am luat tramvaiul 26 în direcţia Gara de Nord, am făcut roata până în Leu. De acolo, am luat-o pe jos.
Apoi, când am revenit în Norvegia, am zis că „Baltagul“ merită atenţie. Am tradus cu maşina de scris, cu indigo, două copii: primul şi ultimul capitol. Aveam şi o traducere în limba engleză, publicată la Bucureşti. Am mers la o editură cu traducerea, m-am prezentat şi au râs de mine: „Dar nu se face aşa! Dar cine eşti tu, cine te crezi?“. I-am rugat să arunce, totuşi, o privire. După patru săptămâni am primit un răspuns destul de politicos: „Să ştiţi că e interesantă cartea, traducerea dumneavoastră e bună, dar e greoaie, autorul e necunoscut“. OK, bun. Asta era prin ’80-’81.
Dar mai am o poveste bună cu romanul ăsta: când am dat examenul de filologie romanică, la oral, am fost pus să citesc chiar din ultimul capitol din „Baltagul“. Era singura carte din biografie din care am tradus şi literar. Răspundeam instant la orice fel de cerinţă de-a profesorului. „Da, «ţintirim» e «cimitir»“, le explicam. Foarte mişto. Ei nu ştiau. Am promovat uşor!
Şi la nuvela lui Eliade cum aţi ajuns?
Am avut o editură în Norvegia care a citit traducerea franceză a nuvelei, versiune care are titlul „Le vieil homme et l’officier“ („Bătrânul şi ofiţerul“). Am vorbit cu ei şi după un timp am tradus-o. Mi-am dat seama mult mai târziu, când am tradus o altă nuvelă a lui Eliade, că el e foarte, foarte uşor de tradus, plictisitor de tradus. Nu prea are stil, nu ridică nicio provocare. Dar se şi citeşte foarte uşor.
„După 15 ani a fost publicat «Baltagul»“
Deci doar cu „Baltagul“ nu s-a putut.
Nu chiar. În anii ’90 erau nişte oameni foarte inteligenţi la ambasada României la Oslo, printre ei, un ataşat pe nume Radu Seni. Am vorbit cu el şi i-am spus că am tradus o parte din „Baltagul“. El l-a dus la editură – la aceeaşi editură! – iar cei de acolo au reacţionat. Şi, după vreo 15 ani deci, a fost publicat „Baltagul“. Când am reluat primul şi ultimul capitol, spre suprinderea mea, nu era aşa de rău ce făcusem în anii ’80. A ieşit „Baltagul“ şi tot atunci am intrat în asociaţia traducătorilor literari din Norvegia, condiţia ca să intrii fiind să ai două titluri de o oarecare calitate publicate.
La prima întâlnire a asociaţiei, am dat peste cineva care, când a auzit că sunt traducător de limba română, mi-a spus: „Am o editură mică. Ai cumva o carte contemporană din România, nu prea groasă?“. Atunci deja încercasem să promovez „Nostalgia“ lui Mircea şi, chiar înainte de a intra în asociaţia traducătorilor, dusesem la o editură mai mare – cea care publicase „Baltagul“ –, „Travesti“. I-am zis editorului: „Da, am! E deja la o editură mai mare, dar probabil nu-i va interesa“. Asta s-a întâmplat în ’97, înainte de Crăciun. Şi aşa, în ’98, a ieşit „Travesti“ în limba norvegiană.
Apoi, în 2000, a apărut „Nostalgia“. Mai târziu, cel care deţinea această mică editură a devenit el însuşi scriitor şi a vândut editura altcuiva. După, eu am fost contactat de o revistă norvegiană, unde un scriitor suedez scrisese despre „Orbitor“ care deja avea deja primul volum în suedeză. Ei mi-au cerut o traducere în norvegiană. Atunci noul proprietar al editurii la care publicasem „Travesti“ şi „Nostalgia“ mi-a dat telefon.
„Ajungem mai devreme sau mai târziu la Mircea Cărtărescu“
Probabil că sunteţi întrebat des cum l-aţi descoperit pe Mircea Cărtărescu. Cum s-a întâmplat?
E o întrebare foarte interesantă, pentru că nu eu l-am descoperit pe Mircea Cărtărescu, Mircea Cărtărescu m-a descoperit pe mine! (Râde) Când Mircea era lector de limba română la Amsterdam, în anii ’90, l-a întâlnit pe Jan Willem Bos care i-a spus: „Am un coleg, un prieten în Norvegia, care se ocupă şi el de literatura română“. Acum 41 de ani, eu am fost coleg de cameră cu Jan Willem Bos, la Bucureşti. Fără să-mi spună, i-a dat adresa mea şi am primit prima ediţie necenzurată a „Nostalgiei“ în cutia poştală. Atunci, am putea spune, a pornit faima internaţională a lui Mircea, pentru că eu am tradus „Travesti“ şi „Nostalgia“, înaintea suedezilor şi germanilor. Restul e istorie. Cel puţin am fost unul dintre primii care l-au promovat şi tradus.
V-a trimis şi vreun bilet?
A trimis cartea cu o scrisoare foarte politicoasă, cu o dedicaţie: „Domnului Steinar Lone, cu speranţa că această carte vă va interesa“. Am deschis cartea şi mi-am zis: „O, încă un scriitor român care scrie fraze interminabile, fără dialoguri, cu un alineat la fiecare două pagini“. Am dat o pagină, am dat două şi nu m-am mai putut opri din citit.
Anul ăsta, în vară, am fost la Bookfest unde m-am întâlnit cu Mircea. Suntem prieteni deja de 25 de ani. Am cumpărat „Melancolia“, un pandant al „Nostalgiei“, iar el mi-a scris o dedicaţie. Când am ajuns acasă, am scos „Nostalgia“, cu dedicaţia originală de acum 25 de ani, şi acum la „Melancolia“, dedicaţia era prietenoasă şi caldă, ca între prieteni vechi.
Atunci când am citit şi tradus „Orbitor“ am dat peste o lume foarte cunoscută mie pentru că am fost student în acelaşi timp cu Mircea, la Bucureşti. Când am început să citesc „Solenoid“ – acum două luni am început să şi traduc – am dat peste un episod acolo, unde tânărul student Mircea se duce la subsolul librăriei „Mihai Eminescu“ la Bucureşti. „Am mai fost şi eu pe acol
o!“, atunci m-am trezit. Ani de zile am fost convins că în perioada cu pricina, ne-am încrucişat pe scară acolo la Universitate. Recent, l-am întrebat: „Mircea, în ce an erai în ’78-’79? Anul trei?“. A confirmat. „Cursurile de istorie a limbii române cu Florica Dumitrescu?“ „Cred că da“, mi-a răspuns. Deci, acum 40 de ani, Mircea Cărtărescu şi cu mine eram în acelaşi amfiteatru.
Şi nu v-aţi cunoscut.
Fără să ne cunoaştem şi fără să bănuim cum va fi viitorul. Mai ales el, că va deveni un scriitor de renume mondial, pe listele de Nobel. Steinar Lone, Jan Willem Bos şi Mircea Cărtărescu (Foto: Facebook Jan Willem Bos)
E nemaipomenit! Eu, poate, am bănuit şi sperat că voi traduce odată din literatura română...
Puteţi să-mi spuneţi câte ceva şi despre alte proiecte pe care le-aţi avut?
Am avut mai multe proiecte între timp. Odată, am câştigat un concurs pentru traducători, de la un fond literar care nu mai există. Am primit o subvenţie pentru editură şi o bursă pentru traducător pentru o carte uitată care merită readusă în atenţie. Am câştigat concursul de două ori: prima dată, cu „Patul lui Procust“, iar a doua oară cu un roman belgian scris în limba franceză. Deci l-am tradus şi pe Camil Petrescu.
Cum zice un prieten, de fiecare dată când vorbim de limba şi literatura română ajungem mai devreme sau mai târziu la Mircea Cărtărescu. Cei mai mulţi scriitori români pe care îi cunosc eu, îl admiră şi admit că el a deschis porţile pentru literatura română în străinătate, fiind la un nivel foarte înalt. Şi sunt de acord. Pe de altă parte, când am terminat de tradus „Orbitor“, am făcut o listă de alţi scriitori contemporani şi am făcut cereri de subvenţii. La un moment dat, iese „Solenoidul“. Eram ocupat, dar nu stăteam degeaba. I-am tradus între timp pe Gellu Naum, „Zenobia“ şi un volum de poezii, şi „Sunt o babă comunistă“, romanul lui Dan Lungu. Am tradus „Cartea şoaptelor“ de Varujan Vosganian. Recent a apărut „Degete mici“ de Filip Florian.
Şi pentru că cineva a tradus „De 2000 de ani“, romanul lui Mihail Sebastian, în limba engleză, toată lumea vorbeşte acum de cartea asta. Aşa că am predat manuscrisul acum câteva săptămâni. M-am odihnit o săptămână, iar apoi am încercat să fac curat în camera de lucru. N-am reuşit şi, în aceste condiţii, am început să traduc „Solenoid“.
Premiat pentru traducerea „Orbitor. Aripa Stângă“
Numele: Steinar Lone
Data şi locul naşterii: 23 august 1955, Oslo, Norvegia
Studiile şi cariera:
A absolvit studii universitare de limbi romanice şi a lucrat ca traducător la firme de traduceri, edituri şi în cadrul Departamentului de Stat, fiind şi scriitor de non-ficţiune. În prezent, este traducător independent. Face parte din Asociaţia norvegiană a traducătorilor literari şi din Organizaţia norvegienă a scriitorilor şi traducătorilor de non-ficţiune.
(Foto dreapta: Claudiu Bîrliba)
Traduce literatură română în limba norvegiană de 26 de ani, începând cu nuvela „Pe strada Mântuleasa“,de Mircea Eliade. Printre operele româneşti pe care le-a tradus în norvegiană se numără „Baltagul“ de Mihail Sadoveanu, „Patul lui Procust“ de Camil Petrescu, „Sunt o babă comunistă!“ de Dan Lungu, „Degete mici“ de Filip Florian, precum şi trilogia „Orbitor“, dar şi „Nostalgia“, „Travesti“, „De ce iubim femeile“ şi „Europa are forma creierului meu“ de Mircea Cărtărescu.
În 2003, a primit o subvenţie pentru traducerea romanului „Patul lui Procust“ (Prokrustes’ seng) al scriitorului român Camil Petrescu, iar în 2009, a fost distins cu Premiul Criticilor Norvegieni pentru Literatură pe anul 2008, pentru traducerea romanului „Orbitor. Aripa stângă“ de Mircea Cărtărescu.
Locuieşte în: Fredrikstad
Se încarcă comentariile...
