Miracolul din viaţa soţilor care au învins coronavirusul după chinuri groaznice: „Magnolia din curtea noastră ne-a aşteptat trei săptămâni în floare“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Medicul Mihai Ardeleanu şi profesorul universitar Sanda Maria Ardeleanu au învins coronavirusul. FOTO: Oana Şlemco
Medicul Mihai Ardeleanu şi profesorul universitar Sanda Maria Ardeleanu au învins coronavirusul. FOTO: Oana Şlemco

Medicul nefrolog Mihai Ardeleanu s-a infectat cu COVID-19 în Spitalul Suceava, după care şi-a infectat soţia, profesor la Universitatea „Ştefan cel Mare”. Cei doi au fost internaţi în spital timp de trei săptămâni. După o luptă grea cu boala îngrozitoare, Sanda Ardeleanu a povestit pas cu pas drumul pe care l-a parcurs de la infectare, la vindecare.

Într-un interviu acordat Radio Top Suceava, prof.univ.dr. Sanda Maria Ardeleanu a explicat pas cu pas cum s-a infectat, cum au apărut simptomele, cum a ajuns la spital şi cum a reuşit să învingă boala.

Soţul profesoarei este nefrolog la Spitalul Suceava. Mihai Ardeleanu a făcut o formă mai gravă a bolii şi a stat la Terapie Intensivă timp de cinci zile. La un moment dat, în Suceava se zvonea în mod fals că medicul a decedat.

Radio Top: Mă bucur că sunteţi bine, mă bucur că sunteţi din nou acasă şi dumneavoastră şi soţul dumneavoastră, după ce aţi avut o luptă foarte grea cu boala. Doamna profesoară, cum a început?

Sanda-Maria Ardeleanu: (...) A început totul acum patru săptămâni cu nişte simptome de răceală. Eu eram stresată, angoasată chiar de maniera în care soţul meu mergea la spital în fiecare zi, fără niciun fel de protecţie. Îl întrebam la întoarcere ce echipament de protecţie a avut la consultaţiile din ambulatoriu şi îmi spunea că niciun fel de echipament de protecţie, după care mi-a spus că a apărut o mască, după care mi-a spus că au mai apărut nişte mănuşi. Eram foarte stresată. Îl rugam chiar la un moment dat să meargă să se instaleze în casa părintească. Am avut acest sentiment că suntem descoperiţi la capitolul protecţie. 

Am citit foarte mult de la începutul anului despre această boală şi în familie am alertat, am fost cea care a alertat întreaga familie legat de pericolul acestei boli. Mai mult decât atât, uneori e nevoie de o oarecare distanţare în raport cu boala pentru a simţi, pentru a avea acel fler, care te face să te păzeşti mai mult din dorinţa de a supravieţui până la urmă. Este un instinct care la unii este mai dezvoltat, la alţii mai puţin dezvoltat. După ce au apărut primele simptome, am scris o scrisoare colegelor mele la bibliotecă (n.r. - Sanda-Maria Ardeleanu este coordonatoarea Bibliotecii Universităţii „Ştefan cel Mare”) şi le-am spus că am nişte simptome de răceală, că presimt că nu va fi foarte bine. Deci, înainte de orice test sau rezultat de prezenţă a virusului în corpul meu am transmis că mă autoizolez. Prima din familie care s-a autoizolat din proprie iniţiativă şi presimţind că lucrurile nu merg pe un făgaş bun am fost eu. Soţul meu a început şi el să se simtă rău cu simptomele unei gripe. A izbucnit febra. Soţul meu a fost trimis la testare de către colegii din spital într-o vineri dimineaţă. S-a întors acasă şi mi-a spus că trebuie să stau acasă pentru că i s-a luat testul. (...)

Duminică noaptea am primit telefon de la Iaşi că suntem pozitivi. Am încercat două zile să supravieţuim acasă. Ne-am interesat la DSP luni dimineaţă, ne-am interesat dacă putem rămâne acasă. Ni s-a răspuns că este legal în condiţii de izolare totală şi am încercat şi am rezistat două zile acasă. Marţi noapte, la ora 22.00, am fost luaţi cu ambulanţa şi internaţi de urgenţă la Secţia de Boli Infecţioase a  Spitalului Judeţean Suceava.

Radio Top.:  Dumneavoastră aţi chemat ambulanţa?

Sanda Maria Ardeleanu: Noi am chemat ambulanţa prin 112, pentru că simţeam că nu mai rezistăm o noapte acasă. Mulţumesc întregului colectiv de la Sectia de Boli Infecţioase şi de la Secţia ATI a Spitalului Judeţean Suceava. Am fost îngrijiţi cinci zile, am fost echilibraţi într-un anumit fel. Mulţumesc pe această cale şi echipei de radiologi care ne-a ajutat să ne diagnosticăm, să percepem gravitatea situaţiei şi evoluţia fulminantă a acestei boli în organismul nostru. Din cauza probelemelor grave care au apărut între timp, la mine o pneumonie interstiţială şi la soţul meu o dublă pneumonie, febră, s-a luat hotărârea de a fi transportaţi la Iaşi, nu la cererea noastră, ci la hotărârea echipei medicale de la Suceava. Am ajuns la Iaşi. Soţul meu a fost internat la Secţia Terapie Intensivă, iar eu la Secţia de Boli Infecţioase în secţia condusă de doamna profesor doctor Iftode. Am fost îngrijiţi timp de două săptămâni la Iaşi. Deci, spitalizarea în total a durat trei săptămîni, incluzând zilele petrecute la Suceava. Ne-au îngrijit şase medici, şase infirmiere, cinci-şase asistente. Spun acest lucru pentru a vedea dimensiunea echipei de la Boli Infecţioase Iaşi. Toate pesoanele erau prezente în fiecare dimineaţă, pe rând prezente, în jurul nostru, la salon, cu lecţia învăţată, se ştiau rezulatele analizelor, se ştia ce este de făcut. Ni s-a transmis un sentiment de siguranţă extraordinar.

Soţul meu a rămas cinci zile la Secţia de Terapie Intensivă la Iaşi şi nu a fost intubat. Nu a fost nevoie de intubaţie, nici de ventilaţie, a fost pur şi simplu branşat la două fire de oxigen, suficient pentru a se recupera funcţia plămânului. După cele cinci zile de terapie intensivă au fost zile foarte grele pentru mine şi penru el, pentru că nu ştiam nimic unul despre celălalt, atunci au apărut şi anumite zvonuri. Vă mulţumesc foarte mult pentru că aţi reuşit să liniştiţi lumea şi este momentul acum să vă spun că a contat enorm pentru noi în acele momente solidaritatea umană, despre care teoretizăm adesea, dar în momentul în care avem bucuria de o simţi reală începem să credem că este cu adevărat una dintre cele mai importante valori ale umanităţii. Fără această solidaritate a colegilor, prietenilor, cunoştinţelor, presei în restabilirea adevărului ne-ar fi fost mult mai greu şi poate nu ne-am fi vindecat niciodată.

Radio Top.: Doamna profesoară, aţi avut vreodată sentimentul că nu o să reuşiţi să izbutiţi? V-a fost teamă vreodată?

Sanda-Maria Ardeleanu: Am avut sentimentul  pentru prima dată în viaţă că sunt depăşită ca om, că voinţa ca persoană în a-mi rezolva o problemă. Întotdeauna am avut încredere în Dumnezeu, dar şi în mine. Întotdeauna am fost convinsă că eu şi doar eu sunt persoana care poate să rezolve o anumită problemă ce ţine de mine şi alţii pentru care m-am implicat adesea. De data aceasta, pentru prima oară am simţit că nu mai depinde nimic de mine şi simplul lucru pe care mi-l doream era ca oamenii să se roage pentru noi. Culmea, nu ne-am dorit nimic în momentele cele mai grele. Prietenilor din străinătate care m-au sunat să mă întrebe ce avem nevoie le-am spus doar atât: să se roage pentru noi.

A fost un moment de maximă singurătate, deşi simţeam solidaritatea din jurul meu, deşi simţeam organismul, căldura echipelor medicale. Trebuie să avem o discuţie foarte consistentă şi despre respectarea protocoalelor medicale, pentru că nu se intra la noi şi la aceşti bolnavi oricum, erau ore fixe, momente fixe, culoare precise, totul într-un protocol extrem de transparent şi de rigid în acelaşi timp, a fost respectat cu sfinţenie de către toată lumea. Dar, vă spuneam, deşi această solidaritate în jurul meu a fost foarte bine percepută, totuşi m-am simţit singură, am avut zile întregi când spuneam dacă mi se întâmplă ceva nimeni nu poate să facă nimic pentru mine, până la cele mai sumbre şi mai negre gânduri.

Eu nu puteam face nimic pentru soţul meu, el nu putea face nimic pentru mine, copiii nu puteau face nimic, rudele, nimeni nu putea face nimic pentru noi. Foarte importantă a fost comunicarea cu familia şi chiar un lucru extraordinar a fost telemedicina în care eu credeam şi nu credeam. Fiul meu (acesta este medic - n.r.) lucrează la 12.000 de kilometri distanţă de România, a monitorizat medical toată situaţia noastră prin ceea ce se cheamă telemedicină. El îmi vorbise despre telemedicină, tot ceea ce apărea ca rezultate în urma analizelor, investigaţiilor de aici, era transmis acolo, interpretat, se venea şi cu alte idei. Despre această boală pentru mine a fost foarte util dialogul medicilor la care am asistat volens-nolens.

Oameni cu experienţă medicală de peste 45 de ani, ca soţul meu, care făceau ca un fel de calcul al probabilităţilor, lansau ipoteze care se confirmau sau care nu se confirmau, încercau să facă raţionamente logice. Dar vreau să vă spun că cel mai mult m-a impresionat momentul în care am părăsit spitalul, Pavilionul 4 de la Spitalul de Boli Infecţioase Iaşi, acum două zile. La întâlnirea cu cei şase medici, dintre care şi un domn, dr. Roşu, şeful Sectiei de ATI de la Infecţioase Iaşi, în rest erau doamne. Nu le-am văzut, nu le-am recunoscut chipul, erau „marţieni”. Una dintre doctoriţe, când ne-a înmânat foaia de externare ne-a spus într-un dialog foarte frumos: „Uitaţi, nici eu, deşi sunt mult mai tînără decât dvs., domnule doctor, nu am niciun fel de confirmare legat de parcursul acestei boli. Nu pot să spun la momentul acesta ce se va întâmpla, fiecare este un caz aparte, o poveste de sine stătătoare. Pot să spun un singur lucru, dacă cineva te salvează din această boală acela este doar DUMNEZEU”.

Sigur că m-a cutremurat şi mă gândeam câtă distanţă între sentimentul de siguranţă pe care mi l-a transmis echipa, aveam senzaţia că există un fir roşu şi că se ştie exact ce trebuie făcut în situaţia noastră şi că se fac paşii perfect ca la carte... ei, vedeţi că nu e chiar aşa. Era profesionalismul desăvârşit al echipelor, era atitudinea faţă de pacient, de a transmite încredere, dar de fapt era în spate o mare necunoscută. Şi sigur că de-abia de-acum vor începe cercetările pe această maladie. Personal, cred că natura nu a putut crea un asemenea virus cu nu ştiu câte tulpini. Am acest sentiment că omul este mai rău decât natura. Trebuie să vă spun că am o magnolie în curte de 15 ani, o magnolie albă superbă, cu o perioadă de înflorire foarte scurtă, maximum o săptămână. Magnolia din curtea noastră ne-a aşteptat trei săptămâni în floare. Nu ne-a venit să credem că era tot pe floare, apucase să înflorească în momentul în care ne-am dus la spital. Ne-a aşteptat cu florile ei albe şi încă o dată lucrul acesta m-a convins că trebuie să credem în miracole.

Radio Top: Doamna profesoară, a fost cel mai uşor interviu pe care l-am făcut. Nu am pus nici o întrebare pentru că aţi vorbit dumnevoastră. Am stat şi v-am ascultat şi au fost câteva momente emoţionante. Aţi făcut două teste şi amândouă au ieşit negative, şi pentru dumneavoastră şi pentru domnul doctor?

Sanda-Maria Ardeleanu: Am făcut două teste şi amândouă au ieşit negative. De mine s-a ţinut cel mai mult virusul. Soţul meu a scăpat de el încă din Reanimare. Eu, culmea că, încă pe 3 aprilie, eram pozitivă şi a trebuit să mai stăm încă o săptămână pentru încă un test şi... încă un test.

Radio Top: Acum staţi 14 zile în  carantină?

Sanda-Maria Ardeleanu: 14 zile de carantină, obligatoriu pentru că încă suntem foarte vulnerabili şi vreo trei-patru săptămâni pentru refacerea imunităţii organismului. Nu mai luăm niciun fel de medicaţie, ni s-a spus că nu mai trebuie să luăm absolut nimic. Acesta a fost unul dintre aspectele cele mai dure pentru organismul meu. La un moment dat, simţeam că sunt un supravieţuitor al unui război atomic, nuclear. Nişte medicamente îngrozitoare.

Radio Top: Ce medicamente aţi luat?

Sanada-Maria Ardeleanu: Am luat cele mai dure medicamente împotriva HIV-SIDA, se spune că nu e bine să spunem pentru ca oamenii să nu se inspire, care îmi făceau foarte foarte rău. Ca să iau o pilulă din aceea trebuia să încep să mă gândesc cu două-trei ore înainte ca să pot să o înghit. Această medicaţie a fost ceva îngrozitor. Cum am ajuns la Iaşi m-au scos de pe medicaţie pentru că au văzut că îmi face foarte rău. Dar dacă nu o luam aici timp de două săptămâni ar fi fost foarte rău.

Radio Top:  Doamna profesoară, cu alimentaţia puteaţi mânca orice, aveaţi voie sau nu puteaţi?

Sanda-Maria Ardeleanu: Nu mâncam nimic nici eu, nici soţul meu, nu aveam gust, miros, nu aveam niciun sentiment că am fi vii, pur şi simplu eram inerţi. De aceea, imediat ce au apărut semnele vindecării, ele au apărut prin reapariţia gustului, reapariţia mirosului şi reapariţia poftei de mâncare. Doamna profesor de la Iaşi ne întreba în fiecare zi dacă avem poftă de mîncare. Aici vă spuneam despre solidaritatea umană, au venit către noi, şi aici la Suceava, trebuie să mulţumesc unor firme care pe perioada săptămânii cât am petrecut aici au trimis de mâncare. Sigur, noi nu mâncam absolut nimic, dar erau ceilalţi bolnavi din jurul nostru care se hrăneau. La Iaşi, de la simpla supă până la un dulce, tot ceea ce putea să ne stimuleze pofta de mâncare era foarte important, de aceea, dacă există persoane care doresc să ajute bolnavii de această boală să le trimită de mâncare. Tot ce este mai apetisant, mai bun, mai caloric, trebuie un regim hipercaloric după asemenea medicaţie şi după ce ai trecut prin această boală.

Radio Top: Doamna profesoară, acum nu luaţi întăritoare, vitamine, nimic?

Sanda-Amaria Ardeleanu: Nu. Am luat în spital câteva zile vitamine. Eu nu am luat niciodată vitamine, cred foarte mult în alimentaţia naturală, sănătoasă. Acum cred şi mai mult în alimentaţie. Dacă cineva vrea să ajute bolnavii de Covid să trimită de mâncare.

Radio Top.: Doamna profesoară Sanda-Maria Ardeleanu, vă mulţumesc foarte mult pentru intervenţie. Vă urez multă sănătate şi dumnevoastră, şi soţului dumneavoastră, şi o să mai vorbim de acuma, că sînteţi plină de viaţă, aşa simt prin telefon.

Sanda-Maria Ardeleanu:  Mulţumim , Doamne ajută!


 

Suceava



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite