Cum a schimbat o bătălie harta Europei medievale. Naşterea unei super-puteri
0
În 1066, istoria Angliei s-a schimbat definitiv. Normanzii lui William Cuceritorul îl învingeau la Hastings pe Harold, ultimul rege saxon al insulei. Evenimentul a fost crucial pentru istoria vestului medieval, mai ales prin zămislirea unei noi puteri europene.
În anul 1066, pe 14 octombrie, două armate se înfruntau la Hastings în sudul Angliei. Ceea ce părea o răfuială pentru tronul unui regat de la marginile lumii cunoscute s-a transformat în cele din urmă într-un eveniment istoric de maximă importanţă pentru reconfigurarea hartei politice a Europei medievale, dar şi pentru zămislirea unor noi realităţi care vor schimba definitiv echilibrul de forţe în nord-vestul continentului. Totul a început cu un rege şovăielnic, o promisiune făcută şi o ambiţie fără măsură.
O promisiune încălcată
Totul a început cu o promisiune încălcată. Sau cel puţin asta au susţinut normanzii lui William I, ducele Normandiei, o regiune de pe coasta de nord-vest a Franţei. Mai precis, în anul 1051, William, fiul nelegitim al ducelui Normandiei, Robert I, un om cu sânge viking stabilit şi integrat în sistemul feudal francez, îşi vizita vărul în Anglia. Era vorba despre regele saxonilor, Eduard, zis ”Confesorul”. Acesta din urmă nu avea urmaşi şi folosea acest lucru ca pe o metodă politică de şantaj. Anglia saxonă era un regat fragil, abia unificat, în fapt datorită stăpânirii daneze din secolul anterior, în care puternicele familii nobiliare, urmaşi ai foştilor regi din trecut, făceau legea. Pentru a-i ţine în frâu, Eduard a jucat cartea numirii succesorilor la tronul Angliei. În special o familie nobiliară îl îngrijora cel mai mult pe regele Eduard. Era vorba despre cei din neamul Godwinson, din Wessex, nobili saxoni mai puternici decât regele însuşi.
Vizita lui William, duce al Normandiei de la vârsta de 7 ani şi stăpânitor al unui întins teritoriu controlând fie direct, fie prin alianţă fiecare port de la Schelde la Brest, a venit ca o mănuşă. Intrat în conflict cu cei din familia Godwinson, Eduard se apucă şi promite lui William de Normandia că-l va numi succesorul său. Nu ştim în ce împrejurări, la rândul său, William a susţinut că însăşi Harold, moştenitorul familiei Godwinson, i-a promis susţinere în accederea pe tronul Angliei. Cert este că pe 5 ianuarie, pe patul de moarte, Edward Confesorul nu-şi ţine promisiunea şi îl numeşte succesor pe Harold Godwinson. Susţinut de nobilimea saxonă, acesta nu ezită şi se încoronează rege al Angliei. Avea să fie o domnie amară de numai câteva luni, presărată cu războaie şi greutăţi. Supărat William al Normandiei a început să-şi strângă armata şi să obţină tot suportul pentru a lansa o invazie asupra Angliei.
Vikingii din nord, William din sud
William nu era singurul pretendent la tronul Angliei. Moartea lui Edward Confesorul a stârnit pe toţi cei aţâţaţi de dorinţa de deveni regi, undeva. Printre aceştia şi Harald al III lea Sigurdson, regele Norvegiei. Acesta s-a aliat chiar cu fratele lui Harold, Tostig fost conte al Nortumbriei. Armatele regelui scandinav au reuşit să învingă armatele marilor feudali din nordul Angliei şi să paralizeze o parte importantă din forţa militară a lui Harold. Acesta din urmă a părăsit rapid Londra alături de huskarli, trupele sale de elită, dar şi toţi cei care putea să-i recruteze şi să-i aducă pe câmpul de luptă. A dat o bătălie decisivă cu vikingii la Stramford Bridge, în faţa unei punţi înguste cu o poveste aparte. Harold a câştigat şi a reuşit să-i ucidă atât pe Harald Sigurdson cât şi pe Tostig. Armata sa era însă vlăguită şi cu pierderi destule. În acel moment, în loc să se odihnească, oamenii lui Harold au fost nevoiţi să plece în marş forţat către sud. O nouă invazie avea loc. Una însă mult mai puternică şi mai organizată. William al Normandiei venea să-şi i-a tronul. Era un duce puternic cu rude foarte influente. Socrul lui William, Balduin al V lea, al Flandrei era regentul Franţei. Totodată contele de Anjou, rivalul său era ocupat cu o serie de revolte. Cu alte cuvinte, William a avut timp să se pregătească de invazie. Şi a făcut-o cum scrie la carte. Se spune că a reuşit să recruteze până la 12.000 de oameni printre care şi mulţi cavaleri înzăuaţi, arcaşi şi infanterie greu înarmată. În armata lui William au venit recruţi din Franţa, Flandra, Italia şi Spania, dornici de pradă, titluri şi favoruri. Mai mult decât atât a reuşit să obţină şi binecuvântarea de la Papa Alexandru al II lea, un gest cu greutate în lumea medievală. După ce a stat opt zile cu toate corăbiile în port din cauza vânturilor puternice şi potrivnice, pe 27 septembrie 1066, William a reuşit să plece cu armata sa către Anglia. A debarcat fără probleme pe ţărmurile Angliei la Pevensey în Sussex şi a plecat rapid pe ţărm până la Hastings. Aici şi-a întărit poziţia şi a început să-şi trimită oamenii pentru raiduri în zonă. Îl aştepta pe Harold pentru bătălia decisivă.
Bătălia pentru Anglia
Pe 14 octombrie cele două armate au ajuns faţă în faţă. Harold venise tocmai din nord, cu aproximativ 7000 de războinici. William înaintase brusc şi l-a obligat pe regele saxon să primească lupta. În aceea zi stăteau faţă în faţă două culturi militare diferite. Pe de o parte saxonii erau reprezentanţii vechilor tactici de luptă germanice bazate pe infanterie şi celebrul zid de scuturi iar de cealaltă parte normanzii, adepţii noilor tactici militare medievale, care se bazau pe cavaleria greu înarmată şi mobilitate. Saxonii ocupau un deal din zonă în timp ce normanzii se aflau în câmpie. Harold se baza pe războinicii experimentaţi înarmaţi cu securi şi spade, apăraţi de scuturile mari şi rotunde folosite în general de războinicii germanici. Se distingeau huscarlii, războinici de elită, una dintre cele mai bune infanterii ale Europei din aceea vreme. Aleşi pe sprânceană şi înarmaţi cu securi cu tăiş dublu, aceştia făceau ravagii în rândurile adversarilor. Armata saxonă era completată cu simplii recruţi, înarmaţi cu scuturi rotunde, cu lănci sau suliţe, eventual pumnale. Cei mai mulţi aveau pieptare din piele sau nu aveau armură deloc. Harold şi-a dispus cele mai bune trupe într-un zid de scuturi în vârfuri dealului. Ceilalţi soldaţi trebuiau să asigure rezervele şi flancurile dealului.
Propriu-zis Harold dorea să-şi apere poziţia. Acesta spera ca normanzii prin atacuri succesive ratate în faţa zidului de scuturi să obosească şi să piardă tot mai mulţi oameni. La urmă războinicii săi ar fi rupt formaţia şi ar dat o lovitură decisivă celor rămaşi. De cealaltă parte normanzii avea o misiune grea. Trebuiau să urce dealul, să înfrunte salvele de săgeţi şi să spargă zidul de scuturi. William şi-a dispus armata pe trei rânduri. Primul rând era format din arcaşi, al doilea rând din infanterie greu înarmată iar cel de-al treilea cavalerie deasemenea greu înarmată. Cavalerii erau forţa de şoc a armatei normande, peste 3000 de călăreţi înzăuaţi, cu cămăşi lungi de zale, cofuri cu apărătoare nazale, scuturi lungi cu vârf ascuţit, lănci, spade şi alte arme.
”Era o bătălie stranie, cu o parte atacând cu toată mobilitatea în timp ce cealaltă stătea şi se apăra cu atâta îndârjire de parcă ar fi prins rădăcini în pământ”, scria William de Poitiers. Într-adevăr normanzii au atacat în repetate rânduri ziduri de scuturi saxon. Războinicii englezi au rezistat însă de fiecare dată. Normanzii se retrăgeau cu pierderi iar topoarele saxone fără ravagii. Dealul pe care stăteau în formaţie strânsă saxonii devenise o pantă mlăştinoasă din cauza sângelui scurs, plin de cadavre şi arme sfărâmate.
Un măcel în toată regula. La un moment dat infanteria normandă a rupt liniile şi a fugit după ce s-a răspândit zvonul că William a murit. O parte a armatei saxone a urmărit trupele normande în derută. William a călărit în viteză în faţa trupelor sale, şi-a scos coiful pentru a-i convinge că el este şi în cele din urmă a condus contratacul reuşind să-i înconjoare şi să-i măcelărească pe englezii plecaţi în urmărire. Această dislocare a trupelor saxone a slăbit linia lor de apărare. Încurajaţi normanzii au mai atacat de câteva ori zidul de scuturi. La un moment dat Harold a fost omorât. După unele versiuni a fost lovit de o săgeată în ochi iar după altele ar fi fost omorât de patru cavaleri normanzi. În orice caz rămaşi fără conducător, saxonii nu au mai rezistat mult şi au fost obligaţi să rupă rândurile. A urmat un măcel cumplit iar William a reuşit să câştige bătălia de la Hastings. După cucerirea normandă Anglia saxonă nu a mai existat. În doar două secole, din Anglia rurală a saxonilor, un regat instabil de la capătul lumii cunoscute a devenit o mare putere a lumii medievale. Normanzii au reuşit să îmbine vitalitate războinică a saxonilor cu instituţiile şi ordinea medievală adusă din Franţa.
Vă recomandăm să citiţi şi următoarele articole:
Se încarcă comentariile...
