Care au fost ultimele versuri scrise de Mihai Eminescu înainte să moară. Teolog: „E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian“

Constantin Jiquidi desenează carul mortuar şi cortegiul funebru, oprit în faţa Universităţii din Bucureşti, în dreptul statuii lui Eliade Rădulescu  FOTO: www.luceafarul.ro

Luceafărul poeziei româneşti s-a stins din viaţă în urmă cu 131 de ani, după o suferinţă de şase ani, la vârsta de 39 de ani.

În dimineaţa de 15 iunie, în  sanatoriul de boli mintale al doctorului Şuţu, situat pe Strada Plantelor din municipiul Bucureşti, se stingea din viaţă, la doar 39 de ani, după o cruntă suferinţă,cel care a fost poetul genial al românilor, Mihai Eminescu.

A murit singur, cum au fost de altfel ultimii ani din viaţa sa, dar poezia i-a  fost alături până la ultima suflare. Potrivit eminescologului Nicolae Georgescu,  în halatul poetului mort s au găsit ultimele sale versuri, premonitoare:

“Atâta foc, atâta cer
Atâtea lucruri sfinte
Peste’ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte!”.

Regretatul preot Constantin Galeriu, unul dintre cei mai importanţi duhovnici ai ortodoxiei române, a explicat teologic aceste ultime versuri, în cadrul unui simpozion dedicat poetului. „Teologii români ai vremii nu s-au ridicat până la gândul exprimat, aici şi în alte texte, de poet. E chiar semnificaţia ultimă a sacrificiului eminescian primit nu pentru sine, ci pentru neamul său”, spunea preotul Galeriu.

Tot teologii afirmă că Eminescu a fost înmormântat în mare grabă, fără respectarea cutumelor bisericeşti.

“Parcă cu o nefirească grabă, Eminescu fu aşezat în mormânt sâmbătă (n.a. 17 iunie). Nu ştim ce a împiedicat oficierea slujbei de Înmormântare imediat după Sfânta Liturghie slujită dimineaţă în Biserica Sfântul Gheorghe Nou, acolo unde a fost depus sicriul în care zăcea <<nemuritor şi rece>> Eminescu. Din singura imagine păstrată de la înmormântarea poetului, un desen realizat de cunoscutul grafician Constantin Jiquidi, se observă că unii aveau în mâini umbrele. Augustin Z. N. Pop, în cartea Pe urmele lui Mihai Eminescu, spune că acea zi a fost ploioasă şi mohorâtă. Era, pesemne, manifestarea tristeţii naturii, care a vărsat lacrimi. Totuşi, rămâne o taină de ce slujba Pogribaniei s a oficiat spre seară, situaţie neobişnuită în tradiţia noastră ortodoxă", potrivit Arhimandritului Mihail Daniliuc, egumenul Schitului Vovidenia-Neamţ,

Pe ultimul drum, poetul a fost condus de puţinii prieteni şi apropiaţi, printre care Mihail Kogălniceanu, Toderiţă Rosetti (fratele Elenei Cuza), Titu Maiorescu, Lascăr Catargiu, mulţi studenţi şi elevi ai Şcolii Normale de Institutori din Bucureşti. Din partea studenţilor a rostit câteva cuvinte emoţionante Gheorghe Calmuschi, botoşănean ca şi poetul.  “ Şi noi care te am iubit şi te am preţuit atât de mult îţi vom dezmierda cu lacrimi multă vreme mormântul tău şi l vom corona cu flori de tei, pronunţând numele Eminescu, care conţine în el aşa de mult, cât o lume întreagă”.

Necrologul a fost rostit de Grigore Ventura, prim-redactor la ziarul „Adevărul”, care a spsu: „Acela ce zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al tuturor românilor. Nu e dar de mirare că toţi îl plângem; dar lacrimile noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub razele luminoase ce va răspândi soarele amintirii poetului iubit”.