Final de BREXIT, reunificarea Irlandei?

Rezultatele economice dezastruoase pe care le înregistrează economia britanică în urma ieşirii din blocul comunitar sunt deja vizibile şi dureroase, corelate din nefericire cu cele ale pandemiei.

Creşte nivelul de nemulţumire, întrebările sunt din ce în ce mai multe şi mai precise privind capacitatea reală de guvernare a cabinetului conservator condus de Boris Johnson. Dar asta este pe de o parte un lucru firesc despre care au avertizat, fără succes, ridiculizaţi şi apoi total ignoraţi, specialiştii în economie şi finanţe. Pe de altă parte, încep să prindă contur perspectivele dramatice, cu profundă relevanţă istorică, pe care BREXIT-ul le-ar putea avea asupra însăşi unităţii statale a Marii Britanii. Asta chiar dacă susţinătorii ieşirii UK din Uniunea Europeană dădeau asigurări ferme şi definitive că dorinţele de independenţă ale Scoţiei şi Irlandei de Nord nu erau decât pure invenţii propagandistice menite să susţină imaginarele doleanţe ale partidelor independentiste din cele două zone. S-a spus chiar că era vorba de încercări de destabilizare finanţate de forţe străine, invidioase pe excepţionala prosperitate din Regatul Unit. În concluzie, nimic important.

Nu este aşa, căci semnalele din Scoţia şi Iranda de Nord arată că începe să existe conştiinţa din ce în clară că acum, în aceste condiţii, a apărut o şansă poate irepetabilă, în orice caz evidentă şi la îndemână, pentru reaşezarea destinului naţional în alte arhitecturi, cu mult mai favorabile împlinirii dorinţei populare şi, în orice caz, conforme cu sensul unei lupte seculare pentru respingerea prezenţei engleze. Foarte interesantă este, în raport cu specificul naţional al celor două regiuni, tipologia argumentelor invocate chiar dacă, pe fond, sensul lor este comun, adică dorinţa de a rămâne, într-o formă sau alte, parte a Uniunii Europene şi a putea să profite de avantajele enorme de până acum.

În cazul Scoţiei, referendumul pentru independenţă este motivat de dorinţa de a avea posibilitatea, ca stat suveran, să ceară aderarea la UE. Şi, tehnic, este clar că deţine seria completă de atuuri care să o facă foarte tare dorită în UE: economic este extrem de ofertantă şi nu numai datorită proximităţii şi accesibilităţii rezervelor de gaze şi petrol, dar şi datorită concentrării industriei de înaltă tehnologie, sistemului şcolar foarte solid şi a performanţelor de cel mai ridicat nivel mondial în sistemul universitar (ex.medicină la Edinburgh), în plus cu o poziţie geostrategică vitală pentru controlul traficului în zona de Nord. În acest sens, Scoţia poate să fie considerată cel mai logic moştenitor direct şi foarte util sistemului european al scaunului ocupat odinioară de UK.

În cazul Irlandei de Nord, mai ales după continuarea recentă a bramburelii politice şi legislative britanice privitor la reimpunerea controluluin la o graniţă virtuală, au devenit poate şi mai clare argumentele pentru o identitate europeană pe care o poate obţine prin reunirea cu Republica Irlanda, cu imensul avantaj că reintrarea în sistem ar fi în cazul acesta automată, scutind executivul de la Bruxelles de problema (care se pune în cazul Scoţiei) criteriilor eventuale de aderare.

Pot sau nu, au sau nu dreptul cei de la Londra să împiedice un evenul referendum irlandez pe problema „reunirii cu ţara“ şi cu ce preţ s-ar produce asta, din moment ce toată lumea e perfect conştientă că o asemenea decizie ar face ca, instantaneu, să se revină la un război civil care să însângereze Irlanda de Nord?

Acesta este contextul în care a fost aşteptată şi primită cu un enorm interes luarea de poziţe a preşedintelui Irlandei, Michael D.Higgins (foto) care a fost publicată în The Guardian, o pledoarie echilibrată, excepţional scrisă şi extraordinar de dură critică a imperialismului britanic şi a tuturor acelora care se fac că „suferă de amnezie“, persoane din mediul academic, dar şi ziarişti care refuză să vorbească despre devastatoarea moştenire lăsată de colonialism nu numai în Irlanda, ci şi în întreaga lume.

„O amnezie prefăcută faţă de aspectele inconfortabile ale istoriei noastre nu ne ajută să construim un viitor mai bun împreună. Sunt uluit de lipsa de aplecare a mediilor academic şi jurnalistic de a a analiza Imperiul şi imperialismul. Este vital să înţelegem natura mentalităţii imperialiste britanice a epocii. Din perspectiva acestei mentalităţi britanice a timpului respectiv, atitudinile faţă de poporul irlandez, spre exemplu, nu au fost niciodată - şi nici nu puteau fi - despre un popor care era egal, avea o cultură diferită sau în care se putea avea încredere în discurs între egali. Nedreptăţile făcute în numele imperialismului - şi rezistenţa la ele - au avut adesea consecinţe brutale, lăsând o amintire de durere şi resentimente câteodată moştenite din generaţie în generaţie şi lăsate la îndemâna celor care ar dori să reînvie contestarea“.

Iar asta vine din partea unui om care a militat o viaţă pentru păstratea unui echilibru în relaţia cu UK, pentru canale diplomatice deschise şi pentru cultivarea respectului reciproc. Ba chiar, într-un discurs în decembrie anul trecut, cerea poporului irlanez să nu aibă o viziune sterotipă asupra britanicilor din cauza BREXIT şi efectului său destabilizator asupra populaţiei din Irlanda de Nord. Dar, în acest text de acum - în pregătirea unei conferinţe de pe 26 februarie pe tema imperialismului - are câteva accente care arată că se petrece ceva în profunzime şi că apar teme de discuţie pe care preşedintele irlandez le socoteşte urgent de rezolvat în climatul deschis de primele valuri de contestare a imperialismului britanic, vă amintiţi în acest sens distrugerea statuilor negustorilor de sclavi.

Este vorba, pe fond, de un mesaj la revoltă? Nicidecum, este o listă de îndemnuri intelectuale în favoarea unui act de reconsiderare critică a trecutului şi de aşezare a unui trecut plin de amintiri cumplite pe un făgaş al normalizării sentimentale a memoriei şi, dacă se poate, a cererii de scuze pentru atrocităţile din trecutul recent sau mai îndepărtat. Se poate şi aşa. Dar se prea poate ca, tocmai în acest climat, să se reaprindă revoltele în comitatele Irlandei de Nord.

Ar fi absolut nedrept să reamintim numai istoria de tragedii multiple şi de amintiri negre care-i despart şi acum pe britanici de scoţieni şi de nord-irlandezi, invocând exclusiv amintirile de sânge pentru a justifica un anume tip de discurs sau de temeri.

Cred că răspunsul care trebuie căutate cât mai urgent, tocmai pentru ca perspectiva violentă să fie îndepărtată, este de natură strict economică. Mai precis, pot sau doresc Statele Unite să ofere UK, aliatul lor tradiţional, un asemenea ajutor financiar şi perspective stabile pentru următoarele decenii încât populaţia din Regatul Unit să aibă siguranţa că dezastrul BREXIT poate fi depăşit? În acelaşi sens, măcar parţial, este posibil de luat în considerare speranţa unei acţiuni de sprijin a ţărilor din Commonwealth chemate să-şi salveze fosta metropolă? Dincolo de sentimente uşor de inflamat, răspunsul pro sau anti-independenţă nu constă în refuzul (imposibil de susţinut mult timp) al premierului Johnson de a autoriza referendumurile în Irlanda de Nord şi Scoţia, ci demonstraţia că BREXIT a fost într-adevăr un succes excepţional în evoluţia Marii Britanii. Poate cineva să dea asemenea asigurări de depăşirea crizei?

Dacă nu, aparent doar în glumă, iată ce-ar putea urma: desen de campanie în perioada BREXIT