Preotul-medic care „vindecă“ muribunzi: „Cel mai important lucru pe care l-am învăţat este să mulţumesc! Că respir, că umblu, că mănânc, că trăiesc“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Bogdan Chiorean a terminat în paralel Teologia şi Medicina Dentară FOTO: Arhivă personală
Bogdan Chiorean a terminat în paralel Teologia şi Medicina Dentară FOTO: Arhivă personală

Preotul-medic Bogdan Chiorean (34 de ani) coordonează un spital de îngrijiri paliative care reprezintă „ultima staţie” pentru marea majoritate a celor care ajung aici.

Grecii antici le puneau o monedă în gură celor dragi înainte de a-i înmormânta pentru a-l putea plăti pe luntraşul Charon, care îi trecea râul ce despărţea lumea viilor de cea a morţilor. Cei care nu puteau plăti pribegeau o sută de ani pe râul tristeţii, Acheron. 

La fel ca luntraşul Charon, Bogdan Chiorean (34 de ani), preotul-medic care coordonează Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie“ din Cluj-Napoca, îşi însoţeşte pacienţii în ultimele luni, săptămâni, zile sau ore pe care le mai au de trăit. La spitalul coordonat de Bogdan Chiorean sunt primiţi toţi cei care cer ajutor, fie că au sau nu bani să plătească, fiind un proiect finanţat de Arhiepiscopia Vadului, Feleacului şi Clujului.

Medicul şi preotul Bogdan Chiorean are o abordare raţională cu privire la pandemia de COVID-19 şi nu s-a ferit să le atragă public atenţia enoriaşilor să nu mai plece urechea la teoriile conspiraţiei. Părintele spune că refuzul de a te vaccina este o formă de mândrie, făcând referire la unul dintre cele şapte păcate capitale menţionate în Biblie.

Preotul a povestit despre cât de greu a fost să-şi ajute pacienţii să depăşească angoasele izolării, mai ales că unii dintre ei nu şi-au putut lua rămas-bun de la familii din cauza restricţiilor impuse de pandemie. De asemenea, Chiorean a vorbit despre importanţa vaccinării şi a respectării libertăţii de alegere a fiecărui om, dar şi despre rolul primordial al Bisericii într-o societate.

„Weekend Adevărul“: Domnule Chiorean, ce greutăţi au apărut pentru Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie“ odată cu pandemia de COVID-19? 


Bogdan Chiorean: Fiind un spital de îngrijiri paliative, operăm foarte diferit faţă de alte spitale. De pildă, noi ne preocupăm şi de familia pacientului şi suntem foarte atenţi ca aceasta să participe în mod activ la procesul de îngrijire. Familia este implicată în luarea tuturor deciziilor. Încercăm să oferim un mediu şi familial, şi familiar pacientului, mai ales că, pe lângă pacienţii care suferă de cancer, avem şi pacienţi cu demenţă, iar plecarea lor de acasă poate agrava boala. A fost un an dificil, mai ales pentru că o vreme nu s-a permis accesul vizitatorilor. Pacienţii nu au rămas singuri, ne aveau pe noi, dar au rămas fără sprijinul familiei, şi vorbim de nişte oameni care nu mai au o a doua şansă. Nu suntem ca la recuperare, unde nu este nicio problemă dacă pacientul nu-şi vede familia două săptămâni, pentru că se vindecă şi pleacă acasă. La noi e o ultimă staţie, nu neapărat pentru că toată lumea moare, dar stadiile avansate ale bolii fac ca rata de mortalitate să fie undeva la 60-70%.


- V-aţi confruntat în această perioadă şi cu lipsuri financiare?


Evident că şi pe noi, ca pe toată lumea, pandemia ne-a afectat. Noi asistăm 40 de pacienţi, în 20 de saloane, în mod gratuit, indiferent de etnie, de profesie, de confesiune. Probleme financiare au apărut, în sensul că aproape la fiecare jumătate de lună am rămas cu fonduri insuficiente din partea statului, aşa că a trebuit să completăm din „punga“ bisericii. Chiar dacă lucrurile se fac mai în taină, cel puţin la Arhiepiscopia Clujului, avem şi peste 65 de proiecte sociale foarte consistente, de care beneficiază foarte mulţi oameni. În centrul pe care îl conduc, în 2020, am avut peste 700 de pacienţi. În total, din 2013 şi până acum, am îngrijit peste 5.000 de persoane din  35 de judeţe ale ţării. 

cluj centru de ingrijiri paliative. foto

Mitropolitul Clujului, ÎPS Andrei, la Centrul pentru Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie FOTO: Centrul de Îngrijiri Paliative

O LINIŞTE APĂSĂTOARE 



- Cum au resimţit pacienţii izolarea?
 

Am observat ceva ciudat la sfârşitul lunii martie, când era apogeul angoasei în toată România, ca să zic aşa. Atunci nu ştiam prea multe despre această boală, toată lumea era închisă în casă, iar pacienţii nu puteau fi vizitaţi de familie. Văzându-se singuri, aceştia au început să devină bănuitori – unii au crezut că sunt abandonaţi de familie, nu înţelegeau exact că e pandemie şi că nu-şi pot vedea apropiaţii. Cum să-i explici unui om cu metastaze, căruia îi este administrat tratament opioid, că nu poate să-şi vadă familia din cauza pandemiei? Până la pandemie, cred că eram singurul spital din România care nu avea program de vizită. 


- De ce aţi luat această decizie?


Mi se părea impropriu să ai program de vizită la un spital care asistă pacienţi muribunzi. Mi se părea inuman să trimiţi pe cineva de lângă mama sau de lângă fiul grav bolnavi pentru că se termină programul de vizită. Astfel că peste acea agitaţie care era în spital, cu rude şi cunoscuţi venind în vizită aproape non-stop, s-a aşternut o linişte bruscă. Pacienţii nu erau obişnuiţi cu liniştea asta, aşa că au început să dea televizoarele foarte tare. Prima dată am crezut că este o coincidenţă. Am auzit într-un salon, apoi în altul şi, în final, în toate saloanele erau date televizoarele tare. Oamenii voiau să audă că se întâmplă ceva, să fie zgomot. Atunci când eşti bolnav într-un stadiu final – sigur că pentru noi, cei sănătoşi, e greu de înţeles – liniştea devine apăsătoare, dă de bănuit, ai impresia că ceva se întâmplă în culise. 



- Cum aţi reuşit să-i liniştiţi, să-i ajutaţi să înţeleagă şi să se adapteze la noua realitate?

 

Am încercat tot felul de metode. De pildă, când starea de sănătate a pacienţilor se înrăutăţea foarte mult, chemam familia să-şi ia rămas bun. Pot spune că am reuşit să facem asta într-un procent de 80%. Au fost însă şi situaţii în care n-am reuşit să prevedem momentul decesului. E o chestiune care mi-a rămas pe conştiinţă, deoarece nu am reuşit să permitem tuturor pacienţilor să-şi vadă pentru ultima  dată familia. Am încercat varianta achiziţionării unor tablete de dimensiuni mai mari, pe care să se vadă cu familia. Ne-am lovit de nişte lucruri pe care nici nu mi le-am putut imagina. Pacienţi care nu s-au mai văzut de ceva vreme în oglindă, fiind imobilizaţi la pat, au început să plângă când au văzut în tabletă cum arată. Astfel, unii au refuzat să fie văzuţi de familie. Una peste alta, a fost un an incredibil de greu, pe care n-aş vrea să-l mai trăiesc vreodată.

„VACCINUL E SOLUŢIA  PE CARE O AVEM“


- Când şi cum credeţi că se va termina această pandemie?


Ne uităm şi noi la raportările statistice şi, cred eu, arată spre bine. Dar vedeţi că apar fel şi fel de noi tulpini şi nu ştim dacă vaccinurile existente sunt eficiente şi împotriva acestora. Cred că situaţia ne depăşeşte pe toţi şi mai cred că una dintre marile probleme, încă de la începutul pandemiei, a fost faptul că nimeni n-a ieşit vreodată să zică: „Nu ştim sigur despre ce este vorba. E o situaţie nouă pentru toţi, încercăm să facem ce putem. Trebuie să purtăm măşti şi să menţinem distanţa“. Autorităţile au dat, în schimb, nişte comunicate prin care ne-au transmis că doar masca ne protejează, că suntem eroi dacă purtăm măşti. Câteva luni mai târziu, ni s-a spus că masca protejează, dar nu 100%, plus că au mai apărut şi acele măşti neconforme. Aceste informaţii contradictorii i-au făcut pe oameni să capete neîncredere în ceea ce autorităţile comunică. Este o perioadă de stres pentru toată lumea şi nu ajută aceste informaţii date cu titlul de dramă, când istoria medicinei ne arată că ce a fost ieri dogmă astăzi este erezie sau invers. De exemplu, am tratat zeci de ani ulcerul gastric cu medicamente antiacide doar pentru a afla apoi că, de fapt, este o boală infecţioasă şi trebuie tratată cu antibiotice. Cred că nu mai trebuie să arătăm atât de multă siguranţă în declaraţiile noastre şi să avem pretenţia ca tot ceea ce emitem să fie lege. Ar trebui să fim un pic mai precauţi. N-avem de unde să ştim când se termină pandemia asta. 

- Credeţi că vaccinul este soluţia pentru a învinge pandemia? 


Învăţăm istoria medicinei pentru a nu repeta greşelile trecutului şi pentru a folosi metode care au funcţionat. Momentan, asta e soluţia pe care o avem. Dacă ne uităm în istoria medicinei, vedem atâtea boli care au fost eradicate datorită vaccinurilor. Pot înţelege că oamenii sunt neîncrezători din motivele pe care le-am menţionat, dar în niciun caz nu putem asocia problema vaccinului cu probleme de natură duhovnicească – n-au nicio treabă una cu alta. Discuţia poate continua la nesfârşit, se pot aduce nenumărate argumente pro şi contra. Eu am fost mirat că au existat atâtea poziţii antivaccin, iar acum nu găsim locuri pe platformă. Cred că cei care emit asemenea păreri sunt foarte puţini, raportat la populaţia generală, dar foarte vocali. Mergem pe principiul: „Nu contează cine are dreptate, ci la cine este microfonul“. 

cluj bogdan chiorean

Bogdan Chiorean a anunţat pe Facebook că s-a vaccinat FOTO: Arhivă personală

REFUZUL VACCINULUI, O DOVADĂ DE MÂNDRIE  

- Din postura de preot aveţi o perspectivă asupra oamenilor pe care puţini medici o au. Într-un cabinet medical, oamenii probabil se jenează să fie complet sinceri, de teamă că vor fi judecaţi, dar în faţa unui preot bariera aceasta se estompează. De ce credeţi că este aşa de mare lipsa de încredere a românilor în medicină şi în vaccinuri?

E o modificare de paradigmă culturală, aşa aş numi-o. În urmă cu 30 de ani, relaţia medic-pacient era pe principiul unui  oarecare soi de paternalism, în sensul că pacientul îi spunea medicului: „Domnule doctor, faceţi cum ştiţi, cum aţi face pentru dumneavoastră“. Lucrul acesta îi dădea încredere medicului în relaţia cu pacientul, dar îl şi responsabiliza şi-l făcea să încerce să ia cele mai bune decizii pentru pacient. În ultimii ani, accesul la informaţie a crescut foarte mult, dar, din nefericire, nu este bine controlat, existând astfel şi multă dezinformare. În Occident au apărut site-uri medicale cu o anumită siglă care certifică acurateţea informaţiei. De la paradigma paternalistă s-a trecut la autonomia pacientului, astfel că tratamentul este ales în funcţie de cum vrea pacientul. Pacientul e stăpân pe trupul lui – cum zice el, aşa facem. Vrei să pleci din spital? Semnează aici! Se practică din ce în ce mai mult un soi de medicină defensivă. Tot mai multe specialităţi grele şi cu risc de malpraxis – neurochirurgie, ATI – îşi găsesc tot mai puţini doritori. Cei mai mulţi îşi aleg specialităţi cât mai simple, care să nu creeze probleme şi, încet, încet, ne acoperim de hârtii, pentru a ne asigura din punct de vedere legal. În rest, nu mai contează dacă pacientul va fi sau nu bine, eu, medicul, trebuie să fiu acoperit. Cred că de aici provine şi neîncrederea în medic. Omul citeşte două fraze pe Internet, face apel la doctorul Google, vede că are două simptome şi spune că are o anumită boală.


- Acelaşi lucru se întâmplă şi cu vaccinurile?


Cam la fel e şi cu vaccinurile. Sigur că mai trebuie văzut un lucru, şi nu ştiu dacă antivacciniştii cunosc acest argument: tot istoria medicinei ne arată că au existat atrocităţi pe care oamenii de ştiinţă le-au făcut – Declaraţia de la Geneva, Codul de la Nuremberg. Astfel că nu tot ce provine de la oamenii de ştiinţă şi de la medici este bun şi în regulă. Pe de altă parte, în momentul de faţă, în care ştim cu toţii cât am avut de suferit din cauza pandemiei, eu cred că a nu apela la o soluţie precum vaccinul, care este oferită de medicină şi care e accesată de milioane de oameni, cred că e şi o dovadă, până la urmă, de mândrie. Din punct de vedere spiritual, eu mai ştiu un lucru: Dumnezeu îl cercetează pe om numai când e în stare de smerenie. 

O SOCIETATE PLINĂ DE ANGOASE



- Un studiu realizat de Centrul de Cercetări Sociologice LARICS, în parteneriat cu Secretariatul de Stat pentru Culte şi Institutul de Ştiinţe Politice şi Relaţii Internaţionale al Academiei Române, arată că 90,4% din români se consideră religioşi. Unul dintre principalele atribute ale unei persoane credincioase este grija pentru aproape. Purtarea măştii ne ajută, în principal, să nu-i îmbolnăvim pe ceilalţi, purtăm aşadar masca pentru a avea grijă de aproapele nostru. De ce credeţi că există totuşi o aşa de mare rezistenţă faţă de purtarea măştii? 

Dacă la vaccin putem avea argumente pro şi contra, putem vorbi şi despre efecte adverse, iată că la mască nu există atâtea probleme. Pun acest  lucru pe seama faptului că societatea a ajuns la un nivel extraordinar de stres şi de angoasă, iar asta s-a întâmplat chiar dinainte de pandemie. Faptul că a venit această pandemie este ca şi cum cineva ne-ar fi pus o oglindă în faţă: „No, uite, ăştia suntem“. Am văzut cât de dificil este să stăm în casă, deşi înainte ne doream să stăm acasă. Acum, când am stat câteva luni doar în casă, a fost un adevărat dezastru pentru fiecare dintre noi. Înainte nu simţeam apropierea ca pe o nevoie, dar acum, când am fost obligaţi să stăm departe unii de alţii, am simţit că parcă ceva ne lipseşte. Cât despre a fi persoane religioase, termenul este destul de vag, depinde de cum definim religiozitatea. Din nefericire, am întâlnit tot mai mult această atitudine: „Dumnezeu este iubire“ s-a tradus într-o formă de religiozitate laică şi a ajuns să însemne că putem face orice. Apoi, „Dumnezeu este în fiecare dintre noi“ a ajuns să se traducă prin: „N-am nevoie de ritual, n-am nevoie de Biserică“. Sfântul Ciprian al Cartaginei, dacă nu mă înşel, spunea: „Extra ecclesiam nulla salus“, ceea ce înseamnă că fără Biserică nu există mântuire. Biserica sunt eu, dumneavoastră, noi toţi. 

„Frica de coronavirus nu trebuie să ne îndepărteze de Biserică“

- Aveţi o abordare raţională asupra pandemiei şi asupra vaccinării. Aţi avut parte de reacţii critice după ce v-aţi exprimat public opiniile?
 

Sigur că da, dar în momentul în care îţi exprimi o opinie, îţi asumi şi consecinţele, fie ele pozitive sau negative. Îmi aduc aminte de o întâmplare, când un părinte îi spune unui ucenic: „Du-te la morminte şi laudă-i pe cei care sunt acolo“. S-a dus, i-a lăudat şi a venit înapoi. „Ce ţi-au spus?“, l-a întrebat părintele. „Nimic.“ „Acum du-te şi ocărăşte-i.“ A mers. Tot nimic. Aşa trebuie să fie şi călugărul, nici la laude, nici la ocări să nu răspundă. 

- Ce reacţii aţi avut din partea colegilor preoţi după ce aţi făcut publice poziţiile dumneavoastră legate de pandemie, de măsurile de securitate medicală, de vaccinare? 

Nu au fost prea multe reacţii. Sigur, lucrurile sunt nuanţate. Eu am dat un exemplu, dar nu pot să îndemn pe nimeni să facă într-un anumit fel. Virusologia, genetica, imunologia, imunoprofilaxia, vaccinurile, astea sunt pietre de poticnire pentru orice medic care nu e de specialitate. Să ne dăm cu părerea având pretenţia că am avea dreptate e un pic riscant. Sigur, la o părere toţi avem dreptul. 

Paraclisul din Centrul de Îngrijiri Palaitive Sfântul Nectarie FOTO: Centrul de Îngrijiri Paliative

cluj centru de ingrijiri paliative. foto

„NU EXISTĂ NICIUN PERICOL SĂ SĂRUŢI O ICOANĂ“  

- Ce simţiţi când vedeţi colegi preoţi care promovează idei pseudo-ştiinţifice, punând astfel în pericol sănătatea oamenilor? De exemplu, împărtăşirea cu aceeaşi linguriţă pe timp de pandemie? 


Lucrurile sunt deosebit de sensibile. Noi, aici, la Cluj, am avut acea situaţie în care preoţii de la Catedrală au fost daţi în judecată pentru că au împărtăşit enoriaşii cu aceeaşi linguriţă, deşi e o tradiţie care nu se întâmplă de ieri, de alaltăieri. Ca medic, o spun foarte clar, şi o spun şi studiile ştiinţifice, mai uşor se ia coronavirusul discutând cu cineva la o distanţă apropiată decât se ia dacă împărtăşeşti oamenii cu aceeaşi linguriţă. Puterea euharistiei depăşeşte planul acesta fizic, trece în metafizic, iar explicaţiile nu prea îşi au rostul. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pe cel slab în credinţă să nu-l judecaţi“. Frica de coronavirus nu trebuie să ne îndepărteze de Biserică. O regulă generală nu există şi nu cred că este de autoritatea Direcţiilor de Sănătate Publică să decidă asupra tradiţiilor Bisericii. Sunt foarte multe locuri în care ne putem contamina, nu cred că bisericile sunt principala sursă şi nu cred că asta este problema principală în ţara asta.
 


- Nu credeţi, totuşi, că există vreun risc de infectare în Biserică?



Din punctul meu de vedere, nu există absolut niciun risc. La fel cum nu există niciun risc să săruţi o icoană, dar dacă cineva are o sensibilitate, acest lucru se poate rezolva. Noi, la Centrul de Îngrijiri Paliative, ţinem cont de dorinţele pacienţilor, de sensibilităţile fiecăruia. Lucrurile se pot adapta şi se pot găsi cele mai bune soluţii pentru toată lumea.

- Cum vă comportaţi cu un credincios care vă cere sfatul legat de vaccinare? 

Dacă cineva îmi cere sfatul, eu pot să-i spun doar atât: „Eu aşa am făcut, dar decizia vă aparţine în totalitate“. Nu cred că e nevoie ca un preot să iasă în faţă şi să le spună oamenilor ce să facă. Eu mi-am scris părerea pe Facebook şi de acolo lucrurile au degenerat, au fost fel şi fel de reacţii, dar scopul meu n-a fost în nicio clipă să oblig pe cineva să facă un anumit lucru. Mai ales că noi, ca Biserică, spunem că cel mai mare dar pe care ni l-a dat Dumnezeu e libertatea. 

cluj centru de ingrijiri paliative. foto

Centrul de Îngrijiri Paliative Sfântul Nectarie din Cluj FOTO: Centrul de Îngrijiri Paliative

 

„Bolnavii în fază terminală sunt incredibil de puternici“


 

„Weekend Adevărul“: Cum se împacă profesia de medic cu misiunea de preot?
 

Bogdan Chiorean: Eu nu văd aceste două profesii decât împreună. Dacă ar fi timp pentru amândouă, le-aş practica în egală măsură. Oricum, le-aş recomanda medicilor să studieze teologia. Cred că i-ar ajuta foarte mult să înţeleagă că omul este o fiinţă atât de complexă şi trebuie privită în mod holistic. Am terminat cele două facultăţi aproape în acelaşi timp. Prima licenţă am obţinut-o în Medicină dentară, iar la scurt timp am terminat Teologia. Nu am profesat ca medic, dar am absolvit un curs de management în domeniul medical.  


- Care este rolul Bisericii într-o societate?


Faptul că Biserica a înţeles că filantropia trebuie să fie una dintre activităţile principale este esenţial. Însă Biserica nu e obligată să facă spitale sau să ofere tablete copiilor nevoiaşi – deşi e foarte bine să o facă –, dar noi trebuie să înţelegem că Biserica se ocupă în primul rând cu mântuirea sufletelor. Asta e datoria principală a Bisericii. Celor care zic că vor spitale, nu catedrale, eu le zic că avem nevoie şi de catedrale.


- La centru aveţi de-a face cu pacienţi muribunzi, nu aveţi parte de acea experienţă pe care o au alţi medici, de a-şi vedea pacienţii trimişi acasă sănătoşi. Cum vă afectează acest lucru?


În primul rând, bolnavii de aici ne slujesc nouă, şi nu invers, pentru că sunt oameni care ne întăresc, chiar dacă sunt zile în care pierdem şi câte zece pacienţi. Când, în ciuda tuturor eforturilor tale, pacientul nu se vindecă şi, la un moment dat, survine decesul, ai tendinţa să vezi lucrurile ca pe nişte eşecuri, să te întrebi dacă mai are rost să mai continui dacă, până la urmă, rezultatul este acelaşi. Nişte domni nu voiau să sprijine un centru de acest fel şi ne-au spus: „Noi nu investim în oameni care oricum mor“.

- Şi ce le-aţi răspuns? Aţi reuşit să-i faceţi să vadă lucrurile dintr-o altă perspectivă?


Le-am zis că au dreptate, aceşti oameni vor muri, dar pentru noi e important să-i ajutăm, să le facem ultimul drum mai uşor. Pentru mine este mai important faptul că pacienţii îmi spun: „Părinte, aici ne simţim ca într-o staţiune, aşa de bine e aici“. Pacienţii care ajung aici au dureri foarte mari, iar noi reuşim să le alinăm durerile şi, pentru un timp, să-i facem să se simtă mai bine. Aceste lucruri ne oferă o stare de linişte, aceste lucruri sunt dătătoare de energie şi de curaj, ne ajută să mergem mai departe. De obicei, când aud că Biserica are un spital, oamenii se gândesc la ceva rudimentar – din păcate, aşa suntem obişnuiţi. Dar când vin aparţinători, chiar şi după câţiva ani, să ne mulţumească şi să ne spună că le-am oferit pacienţilor servicii deosebite, pentru noi înseamnă foarte mult. De aici ne luăm puterea de a merge mai departe. 


 

INCREDIBILA PUTERE A OMULUI CARE ÎŞI AŞTEAPTĂ SFÂRŞITUL


- Care este cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat lucrând cu oameni care au ajuns la finalul călătoriei pe Pământ?

Să mulţumesc! Ăsta este singurul lucru care contează în viaţa asta, să-i mulţumim lui Dumnezeu pentru faptul că putem respira, putem umbla, putem mânca, pentru faptul că trăim. 


- V-a schimbat viaţa interacţiunea cu pacienţii în fază terminală?


Sfinţii Părinţi spun ca gândul la moarte e o învăţătură foarte bună, o dovadă de înţelepciune. Eu, întotdeauna când intru pe poarta instituţiei, îmi zic că aici e realitatea vieţii, aici lucrurile se schimbă. E ca o poartă galactică, o poartă stelară, pentru că aici e realitatea vieţii. Aici vedem că nu suntem indispensabili, că se poate şi fără noi, indiferent de pregătire şi de statutul social, vedem că mâine putem să nu mai fim sau putem fi într-o stare deplorabilă din punct de vedere fizic. Aflăm că omul când este mai bolnav, când este mai slab din punct de vedere trupesc, are foarte multă putere sufletească şi un optimism aproape ireal. Bolnavii în fază terminală sunt incredibil de puternici, ne slujesc şi ne învaţă. O doamnă, într-o dimineaţă, mi-a spus: „Părinte, uitaţi ce frumos plouă“. Oamenii aceştia ne învaţă cum să ne bucurăm un pic mai mult de lucrurile simple, ne învaţă să nu mai fim răutăcioşi.


- În cadrul Bisericii Catolice există, la Vatican, o comisie care se ocupă cu analizarea minunilor. Multe dintre acestea au legătură cu persoanele aflate în stadii terminale  ale unor boliDumneavoastră aţi fost martor la asemenea situaţii, aţi întâlnit persoane cărora medicii nu le mai dădeau şanse şi care, totuşi, s-au vindecat? 


Am avut câteva situaţii de acest fel. Dar aici se pune întrebarea: „Care este definiţia minunii?“. Noi am vrea s-o punem la microscop, să vedem ce conţine – membrană, citoplasmă, nucleu. Au fost situaţii în care pacienţi cu un prognostic foarte prost s-au făcut bine. Eu pot să spun un singur lucru: acest centru are servicii gratuite de cea mai înaltă calitate pentru oricine. Avem o capacitate de 40 de pacienţi şi 50 de angajaţi. Furnizăm medicamente, produse de îngrijire, mâncare. Acest centru funcţionează şi asta cred că e o minune în ziua de astăzi. 

CURRICULUM VITAE


Premiat pentru îngrijirea bolnavilor

 Numele: 

Bogdan Chiorean 

 Data naşterii: 

10 mai 1986

  Studiile şi cariera: 

A urmat, în paralel, cursurile Facultăţii de Teologie şi ale Facultăţii de Medicină Dentară.

Din 2013, coordonează Centrul de Îngrijiri Paliative „Sfântul Nectarie“ din 

Cluj-Napoca, unde a avut în grijă peste 5.000 de bolnavi aflaţi în stadii terminale. 

În 2018, a primit premiul de excelenţă, în cadrul Galei Elitelor Medicale Transilvane, pentru activitatea desfăşurată în cadrul Centrului „Sfântul Nectarie“. 

Locuieşte în: Cluj-Napoca

Vă mai recomandăm

Primul preot vaccinat din Cluj: „Ne lepădăm de Hristos prin mândrie, prin invidie, dar nu printr-un vaccin”

Mesajul unui preot, care este şi medic, pentru cei care nu cred în COVID-19: Problema existenţei virusului nici n-ar trebui discutată

Cluj-Napoca



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite