Constantin Ciubotariu, scenograf: „Încă din facultate îmi imaginam decorurile ca holograme“ INTERVIU

Constantin Ciubotariu şi-a început cariera în 1983  Sursă foto: Arhiva personală Constantin Ciubotariu

Scenograful Constantin Ciubotariu, cu peste trei decenii de experienţă în realizarea de costume şi decoruri pentru spectacole de teatru, povesteşte cum a trecut peste dificultăţile din facultate şi de la începutul carierei, dar şi despre spiritul său vizionar de a integra în scenografie elementele de tehnologie.

Într-o perioadă de instabilitate pentru teatrul românesc, care ţine cortina mai mult trasă în pandemie, Constantin Ciubotariu (66 de ani) a avut o bucurie mare: a adus acasă un premiu al Uniunii Teatrale din România (UNITER), o recunoaştere pentru cei 37 de ani dedicaţi scenografiei de teatru. Iniţial, şi-a dorit să studieze grafică la Cluj, însă a picat admiterea, iar în urma unui sfat valoros şi-a încercat norocul şi la scenografie, însă la Bucureşti. A trecut probele şi a devenit unul dintre cei mai muncitori studenţi.

Pentru că activitatea profesională îl împlineşte, Constantin Ciubotariu a continuat să lucreze în ultimul an la Teatrul Odeon, cu care colaborează din 1987. Nu şi-a dovedit doar aici abilităţile, ci şi în spectacolele altor teatre din ţară şi din Ungaria. Nottara, Teatrul Naţional din Bucureşti şi Teatrul Gyula sunt câteva dintre ele. Alexander Hausvater a fost unul dintre regizorii alături de care scenograful a evoluat – au realizat împreună spectacole precum „Au pus cătuşe florilor“, „La ţigănci“ şi „Jurnalul Annei Frank“.

„Weekend Adevărul“: Cum a fost pentru dumneavoastră ultimul an, din punct de vedere profesional şi personal?

Constantin Ciubotariu: Pandemia a fost pentru mine o perioadă a însingurării, a izolării, a prudenţei şi a temerii. Însă, din fericire, tot în această perioadă am avut în lucru scenografia spectacolului „Kilometrul 0“, în regia lui Andrei Măjeri. Spectacolul a fost gata în vară, însă premiera nu a putut avea loc, aşa că a fost pus la păstrare până în toamnă, când teatrele s-au redeschis publicului şi spectacolul a putut fi prezentat în premieră – pentru ca la scurt timp teatrele să se închidă din nou.

În 2020, aţi trăit un eveniment important: aţi obţinut Premiul UNITER pentru întreaga activitate.
Cum v-aţi simţit când aţi primit distincţia?

Când colegii de breaslă îţi acordă un premiu UNITER pentru întreaga activitate te simţi onorat. Acest premiu înseamnă mult pentru mine şi sper că e important şi pentru teatrul românesc.

Personajele din spectacolul „Kilometrul 0“, regia Andrei Măjeri Sursă foto: Arhiva Teatrului Odeon 

Privind în urmă, care aţi spune că a fost prima mare reuşită profesională?

Experienţa care mi-a deschis calea spre teatrul mare a fost lucrul alături de regizorul Dominic Dembinski, datorită modului curajos şi inovator de a lucra un text şi, desigur, obţinerea premiului UNITER (n.r. – la începutul carierei), care te impune şi este important, mai ales pentru un tânăr scenograf.

Toate spectacolele te solicită, dar cred că cea mai multă energie am investit-o în spectacolul «Au pus cătuşe florilor», de Fernando Arrabal, regizat de Alexander Hausvater.

Colaborarea cu actorii, obligatorie

Cât de mult vă documentaţi înainte să lucraţi la scenografia unui spectacol? Care a fost cel mai solicitant spectacol?

Acord multă atenţie perioadei de pregătire şi documentării pornind de la text. Citesc şi alte scrieri ale autorului, eseuri, cronici teatrale referitoare la temă, apoi mă uit ce spectacole importante s-au făcut pe acel text – la viziunea originală adusă de fiecare nouă montare; fac şi un studiu asupra plasticii spectacolului, inspirat din picturile şi costumele perioadei, din evenimentele importante evocate în text. Acesta ar fi lucrul din atelier, pe care îl încep întotdeauna după ce stau de vorbă cu regizorul şi îi cunosc intenţiile, pentru a avea o direcţie de abordare comună. Toate spectacolele te solicită, dar cred că cea mai multă energie am investit-o în spectacolul „Au pus cătuşe florilor“, de Fernando Arrabal, regizat de Alexander Hausvater.

Din spectacolul „Au pus cătuşe florilor“, regia Alexander Hausvater Sursă foto: Arhiva Teatrului Odeon

Aţi folosit şi tehnologia, în ultimii ani, în scenografie?

În ultimul spectacol de la Odeon, „Kilometrul 0“, de Saviana Stănescu, am folosit din plin tehnologia; dar important e gândul sensibil din spatele mijloacelor media, la care de altfel visam încă din facultate, când îmi imaginam decorurile ca holograme în loc de decoruri construite.

În ce măsură colaborează scenograful cu actorii?

Colaborarea cu actorii o consider obligatorie. Încă de la prima repetiţie, când prezint schiţele de decor şi costumele, actorul trebuie pus în temă cu viziunea regizoral-scenografică asupra spectacolului, prin discuţii şi ajustări, dacă este cazul.

Relaţiile cu artiştii unguri, adevărate punţi de legătură

Aţi lucrat cu diverse ocazii cu Alexander Hausvater, regizor canadian de origine română. Cum au mers aceste colaborări?

Un spectacol important pentru mine a fost „Au pus cătuşe florilor“, despre care vă spuneam. Domnul Florin Zamfirescu m-a recomandat lui Alexander Hausvater, am stat de vorbă la o cafea la Capşa şi a hotărât, în urma discuţiei, că putem face proiectul la Odeon împreună. A venit o invitaţie de la Alexander să merg în Canada, la Montreal, a urmat o săptămână de lucru intens, alternat cu ieşiri la teatru, întâlniri cu actori şi prieteni. Săptămâna petrecută în familia lui m-a apropiat de un om cu adevărat deosebit. Partea frumoasă a proiectului s-a încheiat şi a urmat o luptă cu inerţiile, neputinţele şi limitele unui teatru învechit, care mai degrabă zice „nu“ decât „da“ (n.r. – în România). Spectacolul nu a ieşit chiar cum l-am dorit, însă a fost mult peste aşteptări, a rămas un spectacol-reper al anilor ’90. Hausvater este un regizor cu o operă artistică provocatoare şi experimentează cu un nou limbaj teatral. Am făcut mai multe spectacole împreună: „La Ţigănci“, de Mircea Eliade, „Jurnalul Annei Frank“, la Teatrul Evreiesc, „Švejk“, de Jaroslav Hašek, la Teatrul Ţăndărică.

Cum aţi început proiectele teatrale din Ungaria? Pe plan cultural consideraţi că sunt mai strânse relaţiile dintre români şi unguri decât pe plan politic?

Claudiu Bleonţ m-a invitat, pe timpul verii, la un festival de teatru de la Szambek, din Ungaria, unde organizatorul chema în fiecare an o echipă de artişti din România, ca împreună cu cei unguri să facă un spectacol pentru festival. Am lucrat mai multe veri, am făcut mai multe spectacole după Bulgakov şi Shakespeare. Scena avea ca fundal zidurile dărâmate parţial ale unei vechi catedrale, era un spaţiu potrivit pentru teatru în aer liber. Actorii unguri care completau distribuţia, în general numeroasă, puteau fi aleşi din orice teatru din Ungaria. Cu mulţi am rămas prieteni. Regizorul Zoltán Balázs a văzut spectacolele noastre şi aveam să facem la Odeon, datorită prietenei comune Tamara Susoi, două spectacole-eveniment: „Gardenia“, de Elżbieta Chowaniec, spectacol care a primit multe premii pentru scenografie, şi „Pentru binele tău“, de Pier Lorenzo Pisano. Fără îndoială, relaţiile umane şi artistice între actorii români şi unguri sunt adevărate punţi de lungă durată. Nici nu suportă comparaţie cu ce se întâmplă azi în relaţiile politice.

La spectacolul „Gardenia“, în regia regia lui Zoltán Balázs   Sursă foto: Arhiva Teatrului Odeon

În România, aţi lucrat şi cu scenografi aflaţi la început de drum. Cum aţi descrie experienţa?

Da, am lucrat alături de scenografi tineri, mereu îndemnându-i să nu părăsească atelierul propriu. Sfatul meu e: „Întoarce-te zilnic la planşetă sau la şevalet când vii de la teatru“. Aş menţiona o colaborare foarte bună cu Andrada Chiriac, care a conceput costumele pentru „Gardenia“ de la Odeon. Rar am văzut o aşa unitate stilistică decor-costume realizată de doi artişti diferiţi.

Urmăriţi activitatea unor scenografi de teatru din ţară sau din străinătate?

Mai puţin, dar l-aş menţiona pe Nic Ularu, care este scenograf, regizor şi profesor în SUA. Am văzut un spectacol interesant al lui la Teatrul Naţional din Iaşi.
 

„Era o plăcere să merg la teatru, trecând printre pescăruşi şi turişti cu şlapi“

Ajungeaţi la teatru în copilărie, în oraşul natal? Vă făcea cu ochiul arta încă de pe atunci?

Iaşiul a fost oraşul adolescenţei mele. În anii ’70, învăţământul artistic a fost restrâns la oraşele mari: Bucureşti, Cluj, Iaşi, pentru liceele de artă; Bucureşti şi Cluj, pentru facultăţile de artă. Familia a rămas la Braşov şi eu am fost înscris la Iaşi în clasa a VII-a şi, apoi, la Liceul de Muzică şi Arte Plastice „Octav Băncilă“. Am locuit la internat, alături de elevii de la muzică. Legătura arte plastice-muzică şi azi o consider foarte importantă în formarea unor tineri adolescenţi. În fiecare săptămână erau organizate ieşiri la Conservator, la Teatrul Naţional şi la Opera din Iaşi. Spectacolele Teatrului Naţional, în sala fastuoasă şi atmosfera de feerie, eleganţă şi intimitate, cu o acustică dintre cele mai bune, au lăsat o impresie puternică asupra mea.

Părinţii v-au încurajat să alegeţi acest drum artistic?

Familia m-a susţinut şi a fost alături de mine, iar când veneam în vacanţe cu mapa de desene era o adevărată bucurie. Cu toate că ei nu erau pasionaţi de artă plastică – în casă, la loc de cinste, erau icoana moştenită din bătrâni şi candela care ardea întotdeauna.

„Directorul a fost mirat, nu ceruse niciun scenograf“

Ce momente vă amintiţi de la admiterea la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti? De ce aţi ales scenografia?

La finalul studiilor la Iaşi, m-am înscris la secţia de grafică de la Cluj, deoarece Facultatea de Arte de la Iaşi tocmai fusese desfiinţată. Locuri erau puţine, cel mult opt. Mi-a plăcut mult seriozitatea şi exigenţa profesorilor care organizau sesiunile de pregătire. Atmosfera caldă şi liniştită de la Iaşi era acum înlocuită cu ordine şi exigenţă, era ceva inhibant pentru mine. Nu am luat examenul. M-am întors acasă şi tocmai se eliberase un post de pictor de decoruri la Teatrul Dramatic din Braşov. Am ocupat postul prin concurs. Intram în culisele teatrului, acolo unde se proiectează, se construiesc şi se finisează decorurile şi costumele. Atunci am simţit că fac ceea ce-mi place cu adevărat. Sfătuit de un tânăr scenograf al Teatrului Dramatic, Puiu Antemir, pe care-l preţuiesc mult şi azi, am dat examen la Bucureşti. Scenografie era doar la Bucureşti şi tot opt locuri erau pe ţară! În ziua examenului, am intrat toţi cei 125 de concurenţi într-o sală mare, iar profesorul supraveghetor a spus: „Luaţi-vă şevaletele şi planşetele!“. Bineînţeles, era pe apucate... Ce departe era seriozitatea cu care se organizau examenele la Cluj. Se pare, totuşi, că mi-a priit; am luat examenul al doilea.

Aţi profesat ca scenograf imediat ce-aţi absolvit facultatea?

Ca şef de promoţie, licenţiat în Scenografie şi Arte decorative, am obţinut cel mai bun post din acel an: la Casa de Cultură din Mangalia. Directorul a fost, însă, foarte mirat, pentru că nu ceruse niciun scenograf! Casa de Cultură nu avea trupă, nu producea spectacole, însă, vara, pe durata sezonului estival, primea spectacole de tot felul. Nu prea aveam ce să fac, dar era vară şi eram la mare. Anul următor, s-a eliberat un post la Teatrul Dramatic din Constanţa. Fiind în acelaşi judeţ, a fost admis transferul de Consiliul Judeţean de Cultură şi am ajuns, în sfârşit, într-un teatru adevărat.

Asistent de scenografie pe platourile de filmare 

Aţi experimentat şi scenografia de film?

Când eram studenţi, făceam practică la Televiziune pentru a ne familiariza cu specificitatea platourilor de filmare. În altă practică de vară, am fost la Buftea, unde am făcut asistenţă de scenografie la un serial de televiziune, „Wilhelm Cuceritorul“, o comandă din afară, în regia lui Sergiu Nicolaescu. A fost o lecţie despre ce înseamnă munca în echipă, locul tău în ea – într-un cuvânt, ierarhia – şi secretul realizării unui film.

Deşi lipsurile materiale erau la tot pasul înainte de ’89, munca alături de trupa teatrului a fost o experienţă artistică adevărată. Nici nu ştiam ce fericit sunt, parcă era o studenţie prelungită. 

Cum arăta, înainte de 1989, o zi din viaţa de scenograf? Ce ne puteţi povesti despre munca la Teatrul Dramatic din Constanţa?

Era o plăcere să merg la teatru, trecând printre pescăruşi şi turişti cu şlapi. Echipa de atunci a teatrului avea artişti deosebiţi: Ileana Ploscaru, Lucian Iancu, Virgil Andriescu şi tinerii regizori Dominic Dembinski şi Andrei Mihalache. La teatrul de păpuşi, regizor era Silviu Purcărete. Deşi lipsurile materiale erau la tot pasul înainte de ’89, munca alături de trupa teatrului a fost o experienţă artistică adevărată. Nici nu ştiam ce fericit sunt, parcă era o studenţie prelungită. Cu spectacolul „Aceşti îngeri trişti“, de Dumitru Radu Popescu, în regia lui Dominic Dembinski, am luat premiul UNITER pentru scenografie. Au urmat spectacole în cadrul Festivalului de Teatru Antic pe malul mării, colaborări cu teatrele din Bucureşti: la Teatrul Mic, Nottara, Giuleşti – unde am făcut scenografia pentru „Regele
Lear“, în regia lui Mircea Marin. Teatrul Giuleşti – rebotezat Odeon, când era director Vlad Mugur – a organizat un concurs pe care l-amluat, iar din 1987 am devenit scenograf aici.

Din „Aventurile lui Habarnam“, regia Alexandru Dabija  Sursă foto: Arhiva Teatrului Odeon

Descoperirea Europei teatrale

Cum v-aţi adaptat, după Revoluţie, la schimbările din lumea teatrului?

Revoluţia din ’89 ne-a bulversat pe toţi, teatrul nu putea să facă excepţie. S-au schimbat directori, repertorii, trupa s-a reînnoit, iar cine a iubit teatrul cu adevărat a mers mai departe.

V-aţi gândit atunci să părăsiţi definitiv România?

După Revoluţie, teatrul a făcut turnee în Occident. Aş zice că descopeream Europa teatrală la ea acasă. Aveam impresia că vom putea pleca oricând vom dori, aşa că nici nu ne puneam problema plecării definitive. Aveam în teatrul nostru proiecte grozave, precum „Richard III“, în regia lui Mihai Măniuţiu, cu Marcel Iureş, în spaţiul conceput de mine, şi costumele fuseseră create de Doina Levinţa.

După vârsta de pensionare vă doriţi să mai colaboraţi cu teatrele?

Da. Cu mult drag m-aş ridica de la masa de lucru, gata să intru din nou în teatru.
 

Sursă foto: Arhiva Teatrului Odeon

Scenograf la Odeon de 34 de ani

Numele: Constantin Ciubotariu
Data şi locul naşterii: 1 februarie 1955, Braşov
Studiile şi cariera:

• După ce a absolvit Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din Bucureşti, a fost scenograf la Teatrul Dramatic din Constanţa, între 1983 şi 1987.
• Din 1987, lucrează la Teatrul Odeon din Bucureşti, unde a realizat decoruri şi costume pentru numeroase spectacole.
• Printre regizorii cu care a colaborat se numără: Alexander Hausvater – „Au pus cătuşe florilor“, „La ţigănci“, „Jurnalul Annei Frank“; Dominic Dembinski – „Aceşti îngeri trişti“, „Livada de vişini“; Alexandru Dabija – „Aventurile lui Habarnam“ şi Zoltán Balázs – „Gardenia“.
• A colaborat cu teatre din Bucureşti precum: Nottara, Teatrul Evreiesc, Teatrul Naţional, dar şi cu instituţii din Ungaria: Teatrul Szambek şi Teatrul Gyula.
• În 2020, a fost distins cu Premiul UNITER pentru întreaga activitate.

Locuieşte în: Bucureşti