Oglinda geopolitică a Jocurilor Olimpice. Ce ne pot spune Jocurile despre relaţiile internaţionale?

Începând cu 776 î.Hr., în Peloponez, până la Tokyo 2021, cu o pauză de peste 1500 de ani, Jocurile Olimpice au avut mereu şi o dimensiune geopolitică, o anticameră în care, în special în epoca modernă a Jocurilor, Marile Puteri, dar şi statele cu mai puţină greutate geopolitică, precum România, pot să îşi promoveze obiectivele relevante, uneori maligne, uneori onorabile, pe cea mai mare scenă a lumii.

Într-un articol interesant publicat pe npr.org, jurnalistul american Greg Myre îşi pune o întrebare interesantă: Dacă un marţian ar avea ca singură sursă de informaţie despre Pământ colecţia de date statistice legate de Jocurile Olimpice, l-ar ajuta să înţeleagă societatea noastră? Răspunsul său este da, într-o măsură rezonabilă, datele statistice cu privire la numărul de ţări participante, distribuirea medaliilor sau distribuirea medaliilor pe cap de locuitor l-ar ajuta să îşi facă o imagine de ansamblu corectă cu privire la raportul de putere la nivel de internaţional. Pentru un simplu pământean, care poate să pună în context datele statistice, acestea pot spune o poveste ceva mai profundă.

Myre pleacă de la o imagine macro a datelor, cu distribuirea procentuală pe ani a numărului total de medalii pentru 5 puteri olimpice (Statele Unite, Uniunea Sovietică/Federaţia Rusă, Germania/RFG/RDG) şi China. Imediat se poate vedea impactul celor două conflagraţii mondiale, prin faptul că nu s-au ţinut Jocurile în 1916, 1940 şi 1944. Chiar şi pentru marţianul nostru care nu are un niciun alt punct de referinţă în afară de aceste statistici, ar fi destul de clar că lumea (sportivă dar, după cum ştim, şi în general) a fost dominată în secolul XX de două superputeri.

Myre remarcă consistenţa Statelor Unite, luând în vasta majoritate a Jocurilor din secolul trecut peste 10% din medaliile puse în joc, precum şi investiţiile sovietice postbelice masive în sport, ceea ce s-a tradus într-o dominanţă între 1956 şi 1992, la un an după colapsul comunismului în ţara lui Dostoievski. Pentru orice fel de observator neutru, rupt de realităţile internaţionale ale secolului trecut, ar fi fost clar că una din cele două puteri ale lumii a trecut printr-un eveniment seismic, evidenţiat, dincolo de schimbarea de nume, în numărul semnificativ mai mic de medalii cucerite de succesorul Uniunii Sovietice, Federaţia Rusă, lipsită de aportul fostelor republici sovietice.

Excelenţa sportivă, în special în context olimpic, aduce cu sine prestigiu pe scena internaţională, un beneficiu greu cuantificabil dar nepreţuit atunci când vine vorba de aprecierea (subiectivă) a fezabilităţii şi succesului unor modele şi filosofii politice. O colecţie substanţială de medalii olimpice poate să devină un argument puternic într-un aparat de propagandă naţional. Iar în mediul tensionat şi polarizat din timpul Războiului Rece, acest prestigiu şi avantaj de comunicare era cu atât mai preţios.

Putin, care spunea despre colapsul Uniunii Sovietice că este unul din cele mai mari dezastre ale secolului XX, şi-a dorit resurecţia gloriei olimpice sovietice, ca pilon al reafirmării identităţii naţionale ruse şi, în stilul său caracteristic, cinic, pragmatic şi ilegal, a direcţionat resurse de stat, inclusiv potentele agenţii de informaţii, pentru a acoperi şi susţinedopajul sistemic din rândul atleţilor ruşi, operaţiune ce a fost totuşi demascată. Modul în care Rusia lui Putin a intervenit în acest caz este detaliat în cele două părţi  ale raportului McLaren (partea I, partea II).Rusia nu participă în mod oficial la Olimpiada de la Tokyo din acest motiv, deşi atleţii ruşi care nu au avut rezultate pozitive la doping în scandalul menţionat mai sus, participă sub stindardul Comitetului Olimpic Rus.

Povestea Chinei în secolul XX nu este atât de bine întipărită în graficul folosit de Myre deşi, arată totuşi, poate cel mai important trend: ascensiunea rapidă a Beijingului spre statutul de superputere olimpică dar şi a doua putere globală, după Statele Unite, în ultima parte a secolului trecut şi, în special, în prima decadă a secolului XXI. Acest statut va fi mai mult ca sigur confirmat la finalul Olimpiadei de la Tokyo. În acest moment, China conduce detaşat la numărul de medalii de aur (32 versus 22 pentru Statele Unite şi 18 pentru Japonia) şi se află la egalitate (68) cu Statele Unite la total.

Cu siguranţă, prestigiul şi beneficiile politice care vin la pachet cu o performanţă bună la o olimpiadă nu sunt ignorate de Partidul Comunist Chinez, mai ales în contextul unei diplomaţii tot mai agresive a Beijingului, sub Xi Jinping. Faptul că olimpiada are loc pe teritoriul unui vechi rival, cum este Japonia, precum şi faptul că următoarele Jocuri Olimpice, cele de iarnă, se vor desfăşura la Beijing, în 2022, contribuie la încărcătura geopolitică resimţită de China dar şi de vecinii săi.

Ce aflăm dacă sondăm mai adânc, mai granular, în statisticile olimpice? Un punct bun de plecare sunt datele centralizate de Wikipedia aici. În primul rând, trebuie să citim observaţiile făcute în articol cu privire la atribuirea medaliilor. Ne uităm la primele 20 de naţiuni după numărul total de medalii la Jocurile Olimpice de Vară, în perioada 1896 – 2016 (inclusiv rezultatele oficiale ale Olimpiadei de la Rio, 2016). Astfel, Statele Unite se află detaşat la conducere (2523), faţă de Federaţia Rusă, chiar dacă luăm în considerare la numărătoare Uniunea Sovietică (cu aportul substanţial al republicilor sovietice) şi Imperiul Rus (total 1556). Podiumul este completat de Germania (inclusiv palmaresul RFG şi RDG), cu 1346 de medalii.

Având în vedere cursul evenimentelor din secolul XX, cel care cumulează majoritatea Jocurilor Olimpice din datele studiate, nu avem nicio surpriză în ceea ce priveşte primele trei clasate. Statele Unite domină, similar, dar nu neapărat proporţional, cu ecartul economic pe care l-a avut în perioada postbelică, pe durata Războiului Rece şi imediat după colapsul Uniunii Sovietice. Germania, inima industrială a Europei şi o ţară cu o tradiţie sportivă veche, completează podiumul, având o corelaţie în desfăşurarea geopolitică a secolului XX, teritoriul german fiind linia de demarcaţie Vest-Est, având astfel o însemnătate geopolitică masivă.

Printre primele 10 naţiuni din clasament se află doar două ţări non-europene: China (locul 7) şi Australia (locul 8). Din totalul de 20 de ţări, 13 sunt din Europa, 3 din Asia, 3 din America de Nord + Australia, ceea ce este o oglindă a dominaţiei economice a Europei faţă de restul lumii în ultimii 500 de ani. Europa a pornit cu un avantaj major în secolul XX dar s-a lăsat consumată de geopolitica complicată a unui spaţiu relativ mic din punct de vedere geografic, de o istorie sângeroasă milenară dar şi de nălucile naţionalismului xenofob, rasismului şi ale extremelor politice. Din acest motiv, Statele Unite domină clasamentul pe naţiuni.

Europa de Est este puternic reprezentată în acest top, cu 4 ţări: Ungaria (locul 10), România (locul 12), Polonia (locul 16), Bulgaria (locul 19). Cumulat, aceste ţări s-ar situa pe locul 4 în clasamentul total, cu 1297 de medalii. Importanţa acordată sportului, prin prisma prestigiului obţinut pe scena internaţională, o strategie dusă la rang de obsesie în regimurile totalitare (atât în comunism, cât şi în fascism), se vede şi în această reprezentare disproporţionată a regiunii noastre a lumii. Cele 4 ţări nu ocupă locuri similare în clasamentul global al PIB-urilor sau al populaţiei dar totuşi reflectă trecutul comunist comun, dar şi o însemnătate geopolitică relativă mare, raportat la indicatorii precum populaţie şi PIB, datorită plasării geografice, alternând în ultimii 100 de ani de o parte şi de alta a graniţei dintre două lumi.

Clasamentul de mai sus este şi uşor înşelător deoarece nu ia în considerare şi numărul de participări al unei naţiuni la Jocurile Olimpice. Dacă facem o medie a numărului de medalii la nivel de participare, China arată cât de performantă este şi o detronează pe Germania de pe locul 3. China are în medie 54 de medalii / participare, cu 10 ediţii la care a fost prezentă, în timp ce Statele Unite, care îşi păstrează locul I, are în medie 93 de medalii / participare, cu 27 de ediţii la care a fost prezentă. Această rearanjare a clasamentului mai arată două ascensiuni, anume Japonia (de pe locul 11, pe locul 8) şi Coreea de Sud (de pe locul 17, pe locul 12), ceea ce surprinde şi ascensiunea economică accelerată a economiilor din Asia de Est şi Sud-Est, în a doua parte a secolului XX. România cade un loc în această ordine, în timp ce Ungaria se păstrează pe locul 10.

Dacă tot aducem în discuţie populaţia, putem să vedem cum influenţează acest parametru clasamentul global al medaliilor la Jocurile Olimpice de Vară (1896 - 2016) în acest grafic de la Statista, care ne arată câte medalii are fiecare ţară la 1 milion de locuitori. Bineînţeles, avem prezente ţări cu populaţii mici precum Grenada sau Bahamas dar este imposibil să nu vedem o recurenţă a unor regimuri democratice avansate, care pun preţ pe drepturile omului, statul de drept şi protejarea mediului. Ţări precum Finlanda, care ocupă locul I, Suedia (locul III), Danemarca (locul V), Estonia, Norvegia, Noua Zeelandă, Australia, ţări cu populaţii semnificative, în care un procent mai ridicat de oameni au acces la sport, sunt într-o condiţie fizică mai bună şi au o speranţă de viaţă mai mare.

În acelaşi timp, Ungaria surprinde sau nu cu o poziţie a II-a în acest clasament, cu 50 de medalii obţinute la 1 milion de locuitori, o performanţă excelentă care arată şi o tradiţie sportivă îndelungată şi de succes, Ungaria având 26 de prezenţe la Jocurile Olimpice de Vară, dar şi perioade istorice semnificative în care utilizarea sportului drept propagandă a fost utilă regimului politic aflat la putere în Budapesta, aşa cum se întâmplă şi acum în cazul lui Orban. Bulgaria surprinde şi ea cu un loc 6, în timp ce România se află în acest clasament pe locul 17.

Prezentul, din păcate, cel puţin pe baza cifrelor, nu arată foarte bine pentru România. La momentul redactării acestui articol, cu mai puţin de o săptămână până la ceremonia de închidere, România nu intră în primele 30 de ţări ale lumii la numărul total de medalii acumulate, mult sub media istorică de 14. Ungaria este şi ea sub media istorică de 18 medalii dar cu 5 zile de recuperat o diferenţă de 7 medalii. Marea Britanie şi Japonia au performanţe la acest moment mult peste mediilor lor istorice ceea ce nu ar fi fost prevestit de o situaţie economică cel puţin problematică în ambele naţiuni insulare. China are, de asemenea, un parcurs istoric, reafirmându-şi poziţia de Mare Putere şi principalul competitor pentru Statele Unite.

În mod evident, uitându-ne prea adânc în cifre şi statistici, creşte riscul să descoperim ceea ce vrem sau ne aşteptăm să fie acolo. Nu ne putem baza pe matematica simplă a acumulării şi a dispersiei medaliilor din metale preţioase spre diverse naţiuni pentru a trage concluzii complexe despre lumea în care trăim dar, în acelaşi timp, aceste statistici şi cifre reprezintă o oglindă suficient de bună pentru a surprinde marile curente sociale, economice şi geopolitice pe care le trăim în fiecare zi. Pentru un marţian aceste statistici ar fi suficiente pentru a desena schelele din jurul edificiului numit relaţii internaţionale, dar nu are şi detaliile fine, contextul, poveştile care îl compun.

În istoria Jocurilor Olimpice, poveştile individuale şi de grup întregesc acest tablou şi umplu vidul infinit dintre cifrele din tabel. Vedem asta în geopolitica “de zi cu zi” dintre China, Taiwan şi Japonia în 2021, când un prezentator sportiv nipon a comentat aurul la badminton obţinut de echipa Taipeiul Chinez, aşa cum este cunoscut Taiwanul în cadrul competiţiilor sportive internaţionale, drept câştigată de Taiwan, ceea ce a declanşat o reacţie din partea Chinei, precum şi aprecieri masive din partea locuitorilor din Taiwan.

Am văzut asta în 1956, la Melbourne, când Olanda, Spania şi Elveţia s-au retras de la Jocuri, în semn de protest faţă de invazia Ungariei de către URSS. Ungaria a participat la acea ediţie, având un meci de polo extrem de disputat chiar cu URSS, când faultul rusului Valentin Prokopov asupra lui Ervin Zádor a dus lasânge în bazin şi proteste în tribune care au necesitat intervenţia poliţiei. Din păcate, am văzut ura şi anti-semitismul pe scena Olimpiadei de la Munchen, în 1972, când terorişti palestinieni au ucis 9 membri ai echipei israeliene. Victimele acestui groaznic atentat au fost, pentru prima oară la o ceremonie de deschidere, omagiate la Tokyo.

Olimpiada este o oglindă pentru societate şi era normal să vedem şi o mulţime gesturi frumoase între sportivi precum îmbrăţişarea dintre Gianmarco Tamberi din Italia şi Mutaz Barshim din Qatar, care au împărtăşit primul loc pe podium la proba de săritură în înălţime sau Isaiah Jewett din Statele Unite şi Nijel Amos din Botswana, care după ce s-au încurcat şi au căzut în semifinala de 800 metri, s-au ajutat reciproc să se ridice şi au terminat cursa împreună. Aceste două mici exemple de la Olimpiada din Tokyo, precum nenumărate alte în istoria Jocurilor, sunt adevărata lecţie şi moştenire a acestui eveniment global.

Îmi aduc aminte de filmul Înapoi în Viitor 2, când personajul negativ, Biff,  intră în posesia unui almanah sportiv din viitor, care arată rezultate sportive pentru următorii 50 de ani. Biff foloseşte almanahul pentru a se îmbogăţi, dar oare ce am putea deduce dintr-un almanah sportiv (sau o pagină web) din viitor, uitându-ne pe clasamentele Olimpiadelor în următorii 50 de ani? Cum ar arăta clasamentul final la Olimpiada din 2068? Ce ţări noi ar apărea acolo? Ce ţări ar dispărea? Am vedea Uniunea Europeană concurând cu o echipă comună? Ar exista în continuare o echipă a refugiaţilor? Ar fi şi o ediţie selenară a Olimpiadei (cu nişte recorduri hilar de mari la săritura în înălţime şi aruncarea suliţei)? Poate chiar una marţiană? Nu m-aş îmbogăţi ca Biff cu o astfel de informaţie dar cu siguranţă aş putea să aflu mai multe despre lumea lui 2068. 

                                                 Articol semnat de Dragoş Tîrnoveanu, fondator 45north.ro