Unde au greşit Statele Unite în Afganistan? Explicaţia fostului secretar de stat american Henry Kissinger

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Mii de afgani încearcă să părăsească Afganistanul după ce talibanii au revenit la putere
Mii de afgani încearcă să părăsească Afganistanul după ce talibanii au revenit la putere

Nu a fost posibil să transformăm ţara într-o democraţie modernă, dar prin diplomaţie creativă şi forţă America ar fi putut învinge terorismul, susţine fostul secretar de stat american Henry Kissinger, în The Economist.

„Preluarea talibană a Afganistanului concentrează atenţia pe îngrijorarea imediată reprezentată de extragerea a zeci de mii de americani, aliaţi şi afgani blocaţi în toată ţara. Salvarea lor trebuie să fie prioritatea noastră urgentă. Cu toate acestea, preocuparea fundamentală ţine de modul în care America s-a simţit împinsă să se retragă, în contextul unei decizii luată fără prea multe avertismente sau consultări cu aliaţii sau cu oamenii cei mai implicaţi de-a lungul celor 20 de ani de sacrificiu. Şi de ce provocarea de bază din Afganistan a fost concepută şi prezentată publicului ca o alegere între controlul deplin al Afganistanului sau retragerea completă.

O problemă de bază a caracterizat eforturile noastre de contra-insurgenţă, din Vietnam până în Irak mai mult de o generaţie. Atunci când Statele Unite riscă viaţa soldaţilor săi, îşi pune în joc prestigiul şi implică alte ţări, trebuie să facă acest lucru pe baza unei combinaţii de obiective strategice şi politice. Strategic, pentru a clarifica circumstanţele pentru care luptăm; politic, pentru a defini cadrul de guvernare pentru a susţine rezultatul atât în ​​ţara în cauză, cât şi la nivel internaţional.

Statele Unite s-au sfâşiat în eforturile de contrainsurgenţă din cauza incapacităţii de a defini obiective ce puteau fi atinse şi legarea lor într-un mod care să fie susţinut de procesul politic american”, susţine Kissinger.

Obiectivele militare au fost prea absolutiste şi de neatins şi cele politice prea abstracte şi evazive. Eşecul de a le lega unele de celelalte a implicat America în conflicte fără puncte de încheiere şi ne-a făcut pe plan intern să ne dizolvăm într-o mlaştină de controverse.

Am intrat în Afganistan pe fondul unui sprijin public larg, ca răspuns la atacul al-Qaeda asupra Americii, lansat din Afganistanul controlat de talibani. Campania militară iniţială a prevalat cu mare eficacitate. În esenţă, talibanii au supravieţuit în sanctuarele pakistaneze, de unde au dus o insurgenţă în Afganistan, cu ajutorul unor autorităţi pakistaneze.

„Pe măsură ce talibanii fugeau din ţară, am pierdut concentrarea strategică“

Dar, pe măsură ce talibanii fugeau din ţară, am pierdut concentrarea strategică. Ne-am convins că în cele din urmă restabilirea bazelor teroriste ar putea fi prevenită doar prin transformarea Afganistanului într-un stat modern cu instituţii democratice şi un guvern care să guverneze constituţional. O astfel de întreprindere nu ar putea avea un calendar compatibil cu procesele politice americane. În 2010, într-o opinie ca răspuns la o sporire a trupelor, am avertizat împotriva unui proces atât de prelungit şi invadator încât să-i întoarcă chiar pe afganii non-jihadisti împotriva întregului efort.

Căci Afganistanul nu a fost niciodată un stat modern. Statalitatea presupune un sentiment de obligaţie comună şi centralizare a autorităţii. Solului afgan, bogat în multe elemente, acest lucru îi lipseşte. Construirea unui stat democratic modern în Afganistan, unde pentru ca o ordonanţă a guvernului să parcurgă uniform toată ţara e nevoie de mulţi ani, chiar decenii şi e în contradicţie cu esenţa geografică şi etnoreligioasă a ţării. Tocmai fracturarea, inaccesibilitatea şi absenţa autorităţii centrale a Afganistanului au făcut din acesta o bază atrăgătoare pentru reţelele teroriste.

Deşi o entitate afgană distinctă poate fi datată din secolul al XVIII-lea, popoarele sale constitutive au rezistat întotdeauna cu înverşunare centralizării. Consolidarea politică şi mai ales militară în Afganistan a continuat de-a lungul liniilor etnice şi de clan, într-o structură practic feudală, în care brokerii de putere decisivi sunt organizatorii forţelor de apărare a clanurilor. În mod obişnuit, în conflict latent dintre ei, aceşti lorz ai războiului se unesc în coaliţii largi în primul rând când unele forţe externe – cum ar fi armata britanică, în invazia din 1839, şi forţele armate sovietice care au ocupat Afganistanul în 1979 – încearcă să impună centralizarea şi coerenţa.

Şi dezastruoasa retragere britanică din Kabul, în 1842, în cursul căreia doar un singur european a scăpat de moarte sau captivitate, cât şi retragerea sovietică din Afganistan, în 1989, au fost cauzate de o astfel de mobilizare temporară a clanurilor. Argumentul contemporan, conform căruia poporul afgan nu este dispus să lupte pentru el însuşi, nu este susţinut de istorie. Au fost luptători feroce pentru clanurile lor şi pentru autonomia tribală.

„Introducerea unor forme de guvernare necunoscute a slăbit angajamentul politic şi a intensificat corupţia deja din belşug“

De-a lungul timpului, războiul a preluat caracteristica nelimitată a campaniilor anterioare de contra-insurgenţă, în care sprijinul american intern a slăbit progresiv odată cu trecerea timpului. În esenţă, distrugerea bazelor talibane a fost realizată. Dar construirea naţiunii într-o ţară devastată de război a absorbit forţe militare substanţiale. Talibanii ar putea fi îngrădiţi, dar nu eliminaţi. Iar introducerea unor forme de guvernare necunoscute a slăbit angajamentul politic şi a intensificat corupţia deja din belşug.

Astfel, Afganistanul a repetat tiparele anterioare ale controverselor interne americane. Ceea ce latura de contra-insurgenţă a dezbaterii a definit ca progres, cea politică a tratat ca dezastru. Cele două grupuri au avut tendinţa de a se paraliza reciproc, în timpul administraţiilor succesive ale ambelor părţi. Un exemplu este decizia din 2009 de a cupla un val de trupe în Afganistan cu un anunţ simultan că vor începe să se retragă în 18 luni.

Ceea ce a fost neglijat a fost o alternativă de conceput, combinând obiective realizabile. Contra-insurgenţa s-ar fi putut reduce la limitarea talibanilor, mai degrabă decât la distrugerea lor. Iar cursul politico-diplomatic ar fi putut explora unul dintre aspectele speciale ale realităţii afgane: faptul că vecinii ţării – chiar şi atunci când sunt contradictorii între ei şi ocazional pentru noi – se simt profund ameninţaţi de potenţialul terorist al Afganistanului.

Modelul britanic 

Ar fi fost posibilă coordonarea unor eforturi comune de contra-insurgenţă? Cu siguranţă, India, China, Rusia şi Pakistan au adesea interese divergente. O diplomaţie creativă ar fi putut distila măsuri comune pentru învingerea terorismului în Afganistan. Această strategie este modul în care Marea Britanie a apărat abordările terestre către India din Orientul Mijlociu, timp de un secol, fără baze permanente, dar cu disponibilitate permanentă în a-şi apăra interesele, împreună cu susţinători regionali ad-hoc.

Dar această alternativă nu a fost niciodată explorată. După ce au făcut campanii împotriva războiului, preşedinţii Donald Trump şi Joe Biden au întreprins negocieri de pace cu talibanii în a căror extirpare ne angajaserăm anterior şi împotriva cărora îi aduseserăm pe aliaţi să ajute, acum 20 de ani. Acestea au culminat acum cu ceea ce înseamnă retragerea necondiţionată americană de către administraţia Biden.

Descrierea evoluţiei nu elimină insensibilitatea şi, mai presus de toate, bruscheţea deciziei de retragere. America nu poate scăpa de a fi o componentă cheie a ordinii internaţionale datorită capacităţilor şi valorilor sale istorice. Nu poate evita asta prin retragere. Modul de combatere, limitare şi înfrângere a terorismului consolidat şi susţinut de ţări care se umflă în pene şi dispun de o tehnologie din ce în ce mai sofisticată va rămâne o provocare globală. Trebuie să i se împotrivească interesele strategice naţionale, împreună cu orice structură internaţională pe care o putem crea printr-o diplomaţie proporţională.

Trebuie să recunoaştem că nu este disponibilă nicio mişcare strategică dramatică în viitorul imediat pentru a compensa această retrogradare auto-provocată, cum ar fi asumarea de noi angajamente formale, în alte regiuni. Nechibzuinţa americană ar alimenta dezamăgirea în rândul aliaţilor, ar încuraja adversarii şi ar semăna confuzie în rândul observatorilor.

Administraţia Biden este încă în stadiile incipiente. Ar trebui să aibă posibilitatea de a dezvolta şi susţine o strategie cuprinzătoare, compatibilă cu necesităţile interne şi internaţionale. Democraţiile evoluează într-un conflict de facţiuni. Îşi împlinesc măreţia prin reconcilierile lor“, încheie fostul şef al diplomaţiei americane.  

SUA



Partenerii noștri

Ultimele știri
Cele mai citite